A venit, în fine, momentul să spun şi să scriu şi eu ceva de bine despre Televiziunea Română. Care, în oceanul atâtor emisiuni neizbutite dar cu deviz astronomic, cu vedete expirate, fie supra-alintate, fie nevorbitoare de limba română corectă, ne dă, în fine, un semn că nu îi este chiar peste poate să se comporte normal şi, iată, îşi recuperează una dintre principalele ei mărci de identificare- teatrul tv.

Cândva, în octombrie, mi-a fost dat, ne-a fost dat să regăsim, cu firească emoţie, cu bucurie şi cu nostalgie necenzurată un generic vechi. Nu ştiu precis de când datează, din anii ’70, din anii ’80, dar faptul că s-a făcut apel la el are, fără doar şi poate, o valoare simbolică. Nu doar una sentimentală, ci şi aceea a unui angajament. Acela că instituţia din Calea Dorobanţi va încerca, măcar în domeniul teatrului, să reînnoade, dar să şi îmbogăţească o tradiţie.

După un spectacol de arhivă, un spectacol-reverenţă la adresa uneia dintre imensele actriţe ale teatrului românesc, cel cu Regina Mamă, cu Olga Tudorache în rolul principal feminin, iată că a venit şi momentul primei premiere. Cu un titlu care obligă, dar care implică şi o serie întreagă de riscuri: Hedda Gabler de Henrik Ibsen.

Habar nu am dacă lucrurile stau chiar aşa cum îmi place mie să cred că stau. Dar opţiunea însăşi pentru o piesă din marele repertoriu, pentru o scriere a dramaturgului norvegian, mă lasă, pe mine cel puţin, să intuiesc încă o semnificaţie simbolică. Numărându-mă printre acei, cred mulţi, telespectatori cărora a ajuns să le placă teatrul poate în primul rând datorită spectacolelor difuzate săptămână de săptămână marţea de Teatrul de televiziune, nu pot să nu îmi reamintesc că Televiziunea Română are în palmaresul său câteva foarte bune spectacole ibseniene, dintre care amintesc, ajutat de propria-mi memorie, dar şi de cartea lui Constantin Paraschive