Marea Descentralizare s-a făcut medie spre mică. Multe din instituţiile care trebuiau să ajungă în subordinea consiliilor judeţene şi ale primăriilor au fost reţinute, pe ultima sută de metri, în braţele ministerelor. Aceasta pentru că descentralizarea este, în fapt, o cedare a puterii de la centru spre teritoriu, iar puterea, de regulă, nu se dă, ci se ia. Iar miniştrii au simţit că li se ia puterea şi aproape toţi s-au opus cât au putut.
Trebuie să recunoaştem că USL-ul a încercat. Adică a încercat să cedeze o parte din puterea administrativă de la Bucureşti spre judeţe şi primării. Ceva, ceva a şi reuşit, dar nu în măsura în care şi-a propus. Centrul a opus rezistenţă şi a încercat să cedeze cât mai puţin. Centrul a tot apăsat pe termenul de „baroni locali”, un termen peiorativ, ca să creeze o reacţie împotriva descentralizării.
Nu spun că aceşti aşa-zişi baroni locali nu există, dar ei aveau o putere mai mult informală. Aveau puterea să-şi numească oamenii apropiaţi, clientela politică, în instituţii, dar aceste instituţii erau în continuare conduse şi finanţate de la centru. În condiţiile în care finanţarea acestor instituţii revine administraţiei din teritoriu, baronii locali vor avea cu adevărat o putere şi o responsabilitate sporită.
Ştiu că cineva din apropiere, care deţine o mare putere este invidiat, nesuferit, antipatizat, chiar urât. Mai ales dacă acţionează împotriva intereselor sau convingerilor tale. Un baron local (ca să păstrăm termenul care accentuează antipatia) poate fi mult mai enervant decât cineva care deţine puterea undeva, departe, la Bucureşti, iar puterea de la centru, până ajunge la tine, devine difuză. În schimb, baronul local se poate transforma într-un tiran local.
Cu toate acestea, personal, mizez pe descentralizare. Cu toată presupusa antipatie faţă de anumite persoane pe care, să zicem, nu
