La redeschiderea sălii Teatrului Național din Iași, pentru restaurarea căreia s-a trudit mai bine de șase ani (vorba vine, fiindcă primii trei ani a zăcut închisă de pomană din pricina contestațiilor!), am constatat că totul este în regulă, mai puțin… mobilierul foaierelor. La vremea startului lucrărilor erau amplasate aici fotolii, canapele, măsuțe, toate stil și-n perfectă stare. Unde-s? Cine să mai știe? Foaierele-s goale de parcă abia s-au mutat locatarii și casa a rămas pustie! Să zicem că vechiul mobilier era prea bătrân (repet: se afla în perfectă stare) și s-a decis înlocuirea. Numai că intenția (de va fi fost) s-a poticnit de lege, care interzice achiziționarea pieselor noi de mobilier. Va să zică, o bijuterie de sală cum alta-n România nu-i (și nici în Europa nu-s decât câteva), refăcută „la milimetru”, cu mari cheltuieli și bani europeni, rămâne bearcă din pricina unei legi gândite doar pentru potolirea setei de înnoire cu mobilier a autorităților. Care, nu știu cum se-ntâmplă, dar își primenesc mereu birourile și sediile.
Ce facem cu situațiile în care respectarea legii se așază în marginea absurdului? Zăbăucul de Hrușciov avea o vorbă: „Noi am făcu legile, sau legile pe noi?” Un Parlament cu atâtea sute de capete s-ar cuveni să-și închipuie că trebuie lăsată o portiță (desigur, strict controlată) și pentru exceptări la soluția „redistribuirii”, fiindcă foaierele Teatrului Național nu le poți mobila adunând ciuveie de ici-acolo: piesele trebuie să se încadreze în stilul ansamblului și ori se fac din nou, ori se repun cele vechi. Care… s-au mistuit pur și simplu!
*
Tot despre acte normative și nevoia de legitimizare a exceptărilor evident întemeiate. Cu ajutorul fondurilor europene, în comuna Budăi s-a finalizat o investiție de mare excepție, care a costat peste 1.000.000 de euro, destinată acordării de asistență minorilor cu handicap ș
