Furia generala care a urmat dupa infrangerea nationalei Romaniei de fotbal in Grecia a fost si este cea mai mare piedica in calea intoarcerii rezultatului in meciul de la Bucuresti.
Si nu a fost doar dezamagire. A fost in primul rand sentimentul ala atat de bine cunoscut de romani - resemnarea in fata infrangerii. Suntem experti cand vine vorba sa ne impacam cu soarta potrivnica, defetismul fiind unul dintre sentimentele in care excelam.
Am auzit aceeasi parere din gura comentatorilor de sport, a oficialilor nationalei si de la toti ceilalti microbisti nervosi ca tricolorii nu se ridica la nivelul asteptarilor si viselor lor. Revarsat din toate colturile, valul de jelanie nu avea cum sa nu-i prinda si pe jucatori, pe antrenori si toti cei implicati in mecanismul echipei. Asa am ajuns in ziua meciului cu sentimentul ca e inutil sa mai speram, ca oricum nu suntem in stare sa intoarcem rezultatul unei infrangeri mult prea aspre.
Inteleg supararea celor mai multi dintre cei care au vazut partida din Grecia. A fost nu atat rezultatul cat mai cu seama jocul nationalei care a taiat orice speranta a celor care au vizionat meciul cu pulsul crescut. Inteleg dezamagirea, dar nu pricep abandonul cvasi general care urmeaza de fiecare data dupa o infrangere mai mult sau mai putin clara. Blesteme, injuraturi, deziceri - toata lumea stie cine a gresit, ce nu a mers, ce ar fi trebuit sa fie facut si, mai ales, ce trebuie schimbat.
Comentatorii sportivi nu contenesc sa ma surprinda de fiecare data, luandu-se atat de in serios cand dau lectii antrenorilor, de exemplu, de ca si cum ar opera pe creier in timp ce explica principiile mecanicii cuantice. Lor le scapa lectia cea mai importanta pe care sportul, mai ales fotbalul, o preda marilor campioni - nu exista infrangere, nu exista invins, cel putin pana in momentul in care arbitrul nu a t
