Dacă ne calificăm sau dacă nu, avem de urcat un munte uriaş
Psihoză. Asta trăim. Incapabili de sistem, experimentăm proximitatea unui termen-ghilotină cu febrilitate şi rătăcire de raţiune, cu patriotism patriotard şi hei-rupisme care, dacă iese bine (Doamne ajută!, Doamne ajută!), vor fi ridicate la rang de filozofie de viaţă pozitivă. Cei care nu cred îşi înşurubează pe buze un soi de amortizor, în caz că. În caz că ce? Dacă ne calificăm (Doamne ajută!, Doamne ajută!), vom trăi o altă psihoză: ce naiba facem la Rio?! Trebuie să ne cumpărăm frac, să învăţăm să dansăm samba, să jucăm fotbal. Trebuie să ne reinventăm.
“Nu ştiu ce am putea să reinventăm…”, a rostit, deprimat, selecţionerul în noaptea ateniană. Deci, întuneric. Totuşi, după cacofonia de pe Karaiskakis a urmat un dezgheţ. Oamenii buni ştiu că fotbalul e adesea ilogic şi de aceea îşi aruncă încrederea din avion fără paraşută, convinşi că pînă la urmă, cumva, va zbura. Ceilalţi, oamenii răi, continuă să creadă că există un motiv pentru care Bosnia a bătut cu 3-1 Grecia, care ne-a bătut cu 3-1. Ştiu, nici un meci nu seamănă cu celălalt. Şi nici un om cu un altul. Iată schisma: nu oricine poartă un tricou galben e un reprezentant al poporului. Tricoul se dă după voinţa unui singur om. Reprezentativitatea se cîştigă umplîndu-l de sudoare. Şi de ştiinţă. Şi de rîvnă mult, mult în amonte. Acum credem cu toţii, atîrnaţi în văzduh, că putem zbura. Doamne ajută! Doamne ajută!
Într-o bună zi cu ploaie, cînd soarele nu ne va mai încălzi optimismul absolutist, poate că ne va veni ideea nu să ne reinventăm, ci să ne reconstruim. Vom învăţa copiii să dribleze şi adolescenţii să centreze. Nu-i vom mai trimite în cîmpuri cu mine înarmaţi cu ce-o fi şi intonîndu-le în ceafă cîntece patriotice. Altfel, va fi mereu, mereu, o dispută nevrozată între optimişti şi pesimişti, între oameni buni şi oameni răi
