Aniversam, comemoram, cu pioasa aducere-aminte, cu recunostinta si distinsa pretuire, pe toti înaintasii neamului nostru, datatori de stralucire istoriei, culturii si spiritului acestui popor, care n-a încetat sa creada într-un destin mai bun al vietii noastre.

Nascut la 20 septembrie 1866, George este al optulea copil al familiei prolifice, în mijlocul

careia traieste o viata linistita, într-o atmosfera de armonie, de buna întelegere. Neamul lui

George Cosbuc „se tragea dintr-o familie de iobagi români care fugisera de pe o mosie grofeasca de la Ilisua… Fugiti de sub exploatare, stramosii familiei Cosbuc s-au asezat în satul Hordou, pe valea Salautei, în tinutul liber al Nasaudului” (Istoria literaturii române, III, Ed. Academiei, Buc.,1973, pag.760)

Copilaria îi este marcata de dragostea mamei, „o buna creatoare în stil popular si povestitoare deosebit de cuceritoare”, (idem) al carei har se pare ca poetul îl mosteneste. Asa se explica exprimarea vibratiei sufletesti a mamei în asteptarea fiului plecat de mai multa vreme, îngrijorata ca nu îl va mai vedea înainte de a muri:

„O, nu! Nu-i drept sa te-ndoiesti!

La geam tu sari deodata,

Prin noapte-afara lung privesti –

- „Ce vezi?” întreab-o fata.

- „Nimic, mi s-a parut asa!”

Si jalea te rapune,

Si fiecare vorba-a ta

E plâns de-ngropaciune.

Într-un târziu, neradicând

De jos a ta privire:

- „Eu simt ca voi muri curând,

Ca nu-mi mai sânt în fire…

Mai stiu si eu la ce gândeam?

Aveti si voi un frate…

Mi s-a parut c-aud la geam

Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Sa-l vad venind,

As mai trai o viata.

E dus, si voi muri dorind

Sa-l vad o data-n fata.

Asa vrea, poate, Dumnezeu,

Asa mi-e datul sortii,

Sa n-am eu pe baiatul meu

La cap, în ceasul m