Chestionarele aplicate in Europa in ultimele decenii (vezi concludenta analiza din Hermann Denz, Hrsg., Die europäische Seele. Leben und Glauben in Europa, Czernin, Wien, 2002) dau ca rezultat usoara, dar continua crestere a ponderii credinciosilor.
Unii sociologi ne previn ca aceasta nu inseamna cresterea religiozitatii. Dar religia inseamna credinta, incat se pune intrebarea „ce intelegem prin credinta?". Si atunci cand vedem multimi imbulzindu-se la moaste nu putem sa nu ne intrebam despre ce fel de credinta este vorba. Nu ne putem reprima intrebarea cand intalnim preoti avari, care fac orice compromis sa adune averi pamantesti, in pofida a ceea ce predica. Sau pastori preocupati mai curand de aranjamente cu autoritatile decat de samavolniciile din jur. Nu o putem face nici cand televiziunile se umplu, la Craciun si Paste, de discutii de prost gust despre taiatul porcilor si sacrificarea mieilor si despre „bucate", evident fara vreo legatura cu ceea ce s-a petrecut odinioara in jurul Jerusalimului. Intrebarea revine cand vedem teologi care au o informatie lacunara chiar despre Iisus si apostoli. In sfarsit, intrebarea „ce este credinta?" nu poate fi ocolita nici atunci cand unii dintre cei care spun ca fac cercetare stiintifica peroreaza neinformati asupra relatiilor cu religia.
Discutia despre credinta este straveche. O clarificare la capatul dinspre noi al acestei discutii o avem insa acum, in cea mai noua enciclica, sub titlul Lumen Fidei (Libreria Editrice Vaticana, Vatican, 2013). Clarificarea este adusa nu numai din nevoi pastorale ale Bisericii, ci si din nevoile situatiei culturale in care se afla Europa, afectata vizibil de criza democratiilor existente, de raspandirea relativismului si de intrarea intr-o noua relatie a religiei, stiintelor si filosofiei. Aceasta clarificare este de luat in seama atunci cand este vorba de credinta, avand i
