Aveam nevoie de cel puţin două goluri, până la urmă am dat unul, şi ăla autogol. Grecia merge la al 4-lea turneu final consecutiv, noi aşteptăm Black Friday să ne cumpărăm televizoare pentru Mondiale
Ce senzaţie tâmpită. Parcă ieri era 1994, România lui Hagi şi Popescu îşi îndeplinea visul american, în timp ce o echipă măruntă, Grecia, pleca prima acasă de la turneul final, la prima ei participare la Mondiale. Au trecut 19 ani de atunci, între timp intruşii au câştigat un Campionat European, iar România mai prinde sporadic câte un baraj pe care inevitabil – acest inevitabil s-a confirmat aseară – îl ratează.
În 1997, eram pe locul 3 în lume, în 2013 ne-am bucurat teribil că am prins Grecia în baraj, însă marele nostru ghinion a fost că şi ei şi-au frecat mâinile la fel de încântaţi. Apoi ne-au bătut destul de lejer la Pireu, iar nouă ne rămăseseră cuvintele. Revanşă, 53.174 de oameni, infern, ultima şansă a unei generaţii, toţi pentru România, 2-0, 3-0. O gogoaşă patriotică a făcut aseară fâs şi, deşi teoretic mai avem de aşteptat doar 4 ani până la următorul Mondial, senzaţia este că ne pregătim de eternitate, cel puţin cu Piţurcă selecţioner.
Din păcate, naţionala anului 2013 îşi pregăteşte meciurile în funcţie de capricii şi intuiţii, în timp ce grecii şi al lor Fernando Santos au arătat că au studiat şi că, spre exemplu, au ştiut că Goian şi Gardoş, în primul meci, şi Goian-Chiricheş, aseară, sunt cupluri de fundaşi lenţi care pot fi depăşiţi cu mingi peste, pentru un vârf incisiv. Ca să ne alintăm în continuare, tot din păcate, România a avut neşansa să dea peste un atacant, Mitroglou, care a descoperit în ultimele luni un filon de goluri. Concluzia e simplă. Puţina speranţă care ne mai rămăsese după ruşinea de pe Karaiskakis – a fost ruşine, dar din patriotism ne-am autocenzurat – s-a risipit în ceaţa de deasu