Astă-vară, preumblîndu-mă prin Moldova de-a lungul unor sate prăpădite, a răsărit din senin, ca o mărgică de chihlimbar auriu în șiragul unor mătănii din lemn ieftin, o așezare de pe altă lume.

M-am oprit uluit în fața unei fîntîni acoperite cu șindrilă colorată, întrebînd-o de ce nu i s-au furat lanțul și găleata, de ce nu se sprijină bețivii de gardurile văruite, de ce au vacile, ca bisericile, clopotul la gît, de ce miroase văzduhul a halva ca și cum în coșul morii din sat și-ar fi instalat albinele fagurii, de ce n-au tractoriștii basca pe ochi și nu lasă dîre de motorină pe uliță, de ce nu scîrțîie porțile cînd bate vîntul, de parcă ar fi unse de mecanicii nevăzuți ai lui Dumnezeu.

– Apăi, stai mătăluță liniștit, că de-acu’ ai intrat în Bucovina!

Ei bine, sentimentul bucovinean al ființei mă înghimpă la ficați pe drumul filozofic al Caracalului, cînd, după satul mortăcios Plosca, în care nu poți cumpăra un fir de praz, intru în Peretu, unde dunele de morcovi, de ceapă, ardei, cartofi, dovleci și conopidă anunță deșertul economiei de piață românești, în care puterea de cumpărare a omului nu sare mai sus de genunchiul broaștei.

Anul ăsta, spre exemplu, rața nu și-a mai dat întîlnire cu varza în comuna Peretu, unde am numărat șapteșopt de căruțe îmbătrînind pe marginea drumului, încărcate cu varză de Buzău cu foaia subțire, ușoară și parfumată, nu ca aia olandeză care atîrnă ca o ghiulea de glezna gospodinelor.

Deși presa vuiește că bau-baul foametei ar bîntui prin lume mai abitir ca stafia lui Marx, natura inconștientă i-a pus țăranului mioritic în spinare o cocoașă de bunătăți, pe care nu o poate duce din pricina prețurilor de nimic.

Oferta angrosiștilor de conjunctură e de zece bani kilogramul, adică patruzeci și cinci de kilograme de varză pe un euro sau zece euro căruța pe care ar înfuleca-o un regiment.

După ce