Ne-am amăgit, aşa este, ne-am păcălit singuri, deşi ştiam că valoarea naţionalei României este una scăzută, dar am sperat într-o mobilizare supranaturală, într-o minune dumnezeiască sau într-un noroc satanic. Am crezut în orice, în oricine, şi în statuia de Piţurcă, şi în masca lui Chiricheş, şi în pasele lui Maxim din Bundesliga. Am uitat pentru câteva zile că în ultimii 20 şi ceva de ani nu am construit nimic, nu am pus nicio cărămidă la temelia adevăratei „Case a fotbalului” - copiii şi juniorii, am uitat că ne-am împotmolit ani la rând în mocirla blaturilor din Liga lui Mitică, am omis voit că nu mai avem fotbalişti la echipe mari din Europa.

Am uitat totul pentru că am vrut cu orice preţ să mai trăim emoţia unui turneu final de Campionat Mondial, să mai plângem de bucurie ca pe vremea lui Hagi şi a Generaţiei de Aur, să mai mărşăluim pe străzi după o victorie mare.

În Rusia 2018, se vor face 20 de ani de când nu am mai fost la un turneu final mondial, ca între Mexic 70 şi Italia 90, dar nu ne garantează nimeni că vom fi acolo! În fotbalul românesc nu s-a mişcat nimic în ultimii ani pentru a ne da măcar iluzia că ne putem apropia de marile forţe mondiale. Avem nevoie de o resetare a întregii unităţi centrale şi de implementarea celui mai performant sistem antivirus (a se citi „antiblaturi, anticorupţie, antinepotisme”). Dar cine să facă asta? Ei, aici e aici! Rămâne de văzut dacă Iorgulescu va reuşi să schimbe din temelii sistemul corupt din fotbalul profesionist, sistem din care a făcut şi el parte la un moment dat. Rămâne de văzut dacă Gică Popescu, în eventualitatea în care va deveni preşedinte al FRF, va fi capabil să scape de actualii dinozauri din fotbal şi să creeze un sistem performant.

Nouă nu ne rămâne decât să sperăm că peste patru ani sau măcar peste opt vom scrie despre un fotbal curat, despre copii bine antrenaţi şi corect s