Monica Lovinescu a intrat în casele basarabenilor la fel cum și-a făcut loc în inimile conaționalilor lor de peste Prut: memorabil și revelator. Aș ilustra acest gând evocând „întâlnirea” mea personală – una indirectă – cu autoarea „Tezelor și antitezelor la Paris”.
Am avut un unchi, profesor de fizică, locuia la Bălți. Era un împătimit al așa-ziselor posturi dușmănoase. Avea un aparat mare de radio, un VEF sovietic, pe care seara și-l lua în poală și manevra butonul până găsea frecvența potrivită, ascultând programele subversive după ce cam toți ai casei se culcau. Îmi amintesc, eram o dată la el în vacanța de iarnă și m-au frapat vocile românești – clare, tăioase, intransigente –, care răzbăteau din difuzor. Acolo am auzit-o prima dată pe Monica Lovinescu. Eram un adolescent, nu pricepeam prea multe în materie de anticomunism, dar m-a impresionat timbrul ei, felul accentuat și expresiv cu care rostea cuvintele, parcă sculpta în granit. „Este o doamnă foarte deșteaptă”, m-a răspuns unchiul, enigmatic, la întrebare, fără a mai adăuga alte comentarii.
Basarabia sovietică era un teritoriu virgin. Politica de rusificare, tabuu-rile decretate asupra identității și culturii românești, în anii ‘80, făceau să trăim frenetic, idealist, „fructul oprit”, să trecem cu vederea excesele regimului comunist de la București. De aceea cenaclul „Flacăra”, de exemplu, a avut o mai „pură”, o mai inocentă receptare la noi decât în dreapta Prutului, unde era o unealtă a propagandei ceaușiste care încerca prin naționalism să devieze energiile tinerilor. Noi nu ne puneam prea multe întrebări, ne plăcea muzica folk. Pasul spre maturitate l-am făcut descoperind emisiunile Europei Libere.
În anii studenției, Monica Lovinescu devenise pentru mine o prezență familiară, ca și Virgil Ierunca, Gelu Ionescu, Emil Georgescu sau Neculai Constantin Munteanu.
