În 1996, am valorificat din plin ocazia de a nu-l vota pe Emil Constantinescu. Şi nu din pricina gogoriţei cu întoarcerea burghezo-moşierimii. Mai întâi, trebuia să-mi dea, ca să poată să-mi ia. Să-mi dea bicicletă, că n-aveam, neavând, prin urmare, nici spaima c-o să rămân fără caii de la ea. Nu l-am votat, ca orice prost nevindecat încă de trecut, din convingere!
Câteva luni mai târziu, m-am numărat printre ziariştii care l-au însoţit pe noul preşedinte în prima sa vizită în străinătate. Am tot umblat vreo cinci-şase zile cu avionul de colo până colo. S-a întâmplat ca pe un aeroport o ceaţă deasă să ne ţină ore în şir blocaţi în avion, tot aşteptând să decolăm. Ceaţa aia, dacă ea o fi fost, m-a împiedicat să-mi schimb părerea despre preşedinte, în ciuda obiceiului său de a sta, în tot acest timp, pe îndelete de vorbă cu noi, jurnaliştii. Apoi, Emil Constantinescu a început să apară la televizor în calitate de fost preşedinte. Aproape că-mi plăcea ce-l auzeam spunând. Îmi plăceau vorbele, dar omul sta încă departe de sufletul meu.
După o vreme, distanţa s-a scurtat. Şi-a venit o zi în care ne-am pomenit amândoi pe aceeaşi scenă. Era la Madrid, în 2011, cu o săptămână înainte de Crăciun. Se dădeau nişte premii. Se mai aflau acolo faimosul scriitor francez Michel Houellebecq, laureat al Premiului Goncourt în 2010, fostul ministru al culturii din Spania, poetul Cesar Antonio Molina, scriitorul spaniol Diego Vadillo Lopez, văduva pictorului israelian Baruch Elron, şi poetul de aceeaşi naţionalitate Eran Eisen. Cam aceştia erau premiaţii. Între ei, şi doi români, fostul preşedinte Emil Constantinescu, răsplătit pentru diplomaţie culturală şi, cu voia dumneavoastră, autorul acestor rânduri, recompensat pentru literatură.
N-aş vrea să sune a lipsă de modestie, dar simt, totuşi, nevoia să spun că festivitatea se desfăşura în faţa unui public
