Marţi, 19 noiembrie 2013, Legea descentralizării, crucială pentru interesul naţional, a fost supusă procedeului nefiresc al Asumării răspunderii.
De la adoptarea Constituţiei din 1991 şi pînă acum m-am exprimat ca un duşman înverşunat al Asumării răspunderii şi al Ordonanţelor de Urgenţă, acte arbitrare, prin care Executivul eludează principala instituţie a democraţiei:
Parlamentul.
Despre nocivitatea Ordonanţelor de Urgenţă n-are rost să mai vorbesc. Încercările din 2003, de la Revizuirea Constituţiei, de a reduce numărul acestor acte prin care practic un singur om – premierul – impune legi unei ţări dotate cu Parlament, n-au avut cine ştie ce rezultate. Guvernele care au urmat Referendumului din 2003 s-au întrecut în eludarea Parlamentului, apelînd la Ordonanţele de Urgenţă.
Nici un Guvern postdecembrist de pînă acum n-a reuşit, pe toată întinderea mandatului, promovarea atîtor Ordonanţe de Urgenţă precum Guvernul Ponta.
Alte Guverne (Boc, de exemplu) au mai avut o justificare pentru Ordonanţe de Urgenţă.
Beneficiind de o majoritate parlamentară la limită şi aceea datorată unei Coaliţii piestriţe, ele, aceste Guverne, s-au văzut obligate să ocolească Parlamentul.
Guvernul Ponta deţine în Parlament o majoritate de peste 70%. Orice Lege ar putea trece fluierînd şi cîntînd prin Parlament.
De ce preferă Victor Ponta Ordonanțele de urgență?
Pentru că, spre deosebire de trecerea legilor prin Parlament, care presupune o anume osteneală (să iei legătura cu grupurile, să-l consulți pe Crin Antonescu, să convingi grupurile), emiterea Ordonanței cere un singur efort din partea lui Victor Ponta.
Să spună da.
N-are nevoie nici de efortul de a se uita peste textul Ordonanței. I-l povestesc alții, în rezumat, în timp ce-și potrivește cravata în oglindă.
Teoretic, Asumarea
