În zorii Generaţiei de Aur, naţionala României a fost făcută ferfeniţă de Danemarca la Copenhaga în preliminariile Cupei Mondiale din ’90. A fost un 3-0 nemilos, cu Brian Laudrup pe post de Mitroglou superrafinat. Pe lângă ce s-a întâmplat atunci cu echipa marelui Hagi, ce s-a petrecut de curând la Atena a fost o adiere de vară dinspre Mediaterana pe-o insulă din Elada. Dacă existau presa şi reţelele de socializare de acum, Hagi şi ai lui nu mai erau primiţi în ţară după acel KO hamletian. Danezii, care aveau să devină campioni europeni doi ani mai târziu, au venit la retur la Bucureşti şi au început perfect, cu un gol al vârfului cu care aveau să cucerească Europa, Povlsen. Însă românii au avut puterea de reveni în acel meci şi, sub conducerea înţeleptului Ienei, marcau de 3 ori pentru victoria care ne-a readus la Mondial după 20 de ani de aşteptare.

Sunt atâtea cazuri, în fotbal sau în alte sporturi, când o echipă s-a transformat radical după ce s-a măturat cu ea pe jos. Şi la revansă a fost de nerecunoscut, copleşindu-şi adversarul surprins de metamorfoză. La cel mai recent exemplu de notorietate, Steaua a venit după prima manşă cu Ajax cu ştampila neputinţei pusă pe fruntea sa, Arena Naţională rămânând la retur cu mii şi mii de locuri goale din cauza neîncrederii fanilor. Şi totuşi, Steaua a făcut atunci meciul ultimilor ani, lăsându-l cu ochii-n nocturnă pe unul dintre cei mai apreciaţi antrenori ai Europei, Frank de Boer.

După o înfrângere precum cea suferită de România la Atena, am văzut pe Camp Nou cel mai direct şi profund gest de ataşament din partea fanilor. Zeci de mii de suporteri catalani au construit în tribune, la retur, un mozaic uriaş cu cel mai simplu, dar şi cel mai motivaţional mesaj: „2-0”. Era scorul de care avea nevoie atunci Barcelona pentru calificare. Scorul care ne-ar trebui şi nouă acum pentru biletele spre paradisul d