Am recitit Jurnal esențial, selecția extraordinară făcută în 2010 de Cristina Cioabă din cele șase volume diaristice ale Monicăi Lovinescu, dar și ultimele mărturii venite direct, prin interviuri, sau indirect, prin cărțile Doinei Jela și prin scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu către fiica sa. De data asta, desenul de destin mi-a apărut mai clar imprimat în filigran, dublând factologia tip jurnal de bord cu un neașteptat mesaj cifrat. Sub „zidul de cuvinte“ cu care, cum spune Ioana Pârvulescu în prefața volumului, a ocrotit și chiar a salvat vieți ale celor care protestau (și dintre care „prea puțini mai par să-și amintească de asta“), Monica Lovinescu a lăsat scris că lupta înseamnă nu doar curaj, solidaritate și victorie, ci și - dacă nu mai ales - singurătate și renunțare. Și că înaintea ultimei bătălii, întotdeauna pierdute, este o noapte albă, în care trebuie să înfrunți singurul adversar de temut: pe tine însuți.
Privit astfel, Jurnal esențial este un splendid manual de înfrângere, un document stoic, dramatic încordat spre împlinirea aspirației marc-aureliene: „Dați-mi liniștea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce se pot schimba și înțelepciunea de a le putea distinge unele de altele“. La sfârșitul vieții, Monica Lovinescu a admis că ceea ce urma să fie temporar a fost, până la urmă, de nedepășit. Nici exilul, nici cauza lui profundă, comunismul, mult mai adânc înrădăcinat decât ar fi sperat, n-au cunoscut cu adevărat sfârșitul cât a trăit. A atins, cum s-ar spune, prin forța lucrurilor, ceva din înțelepciunea lui Marc Aureliu, doar că sensul vieții i s-a răsturnat. Evitând la limită existența ca supraviețuire, a ales exilul, care s-a dovedit a fi până la urmă supraviețuirea ca existență. Un preț plătit în mod conștient. A lui e umbra de neîmplinire care plutește peste u