“Viaţa e frumoasă, dar merită trăită”. E o declaraţie memorabilă a lui Gheorghe Hagi, încă o dovadă că doar forţînd bine limba poţi obţine expresivitate maximă. “Dar” capătă o greutate dublă pentru că nu doar opune o afirmaţie, ci deconspiră poetic “viaţa e frumoasă”.

Diseară e meci greu pentru echipa naţională şi expresia lui Hagi scoate în evidenţă nervura patriotic-comercială care ne leagă încă.

O formulare plat-corectă a vorbei lui Hagi ar fi sunat aşa: “viaţa nu e frumoasă, dar merită trăită”. Cam asta mai înseamnă fotbalul, un sport care nu mai deseamnează o comunitate, ci un stimul comercial şi uneori o pastiluţă de ecstasy naţional pe care o poţi lua o dată la cîţiva ani de zile.

Nu simt cartierul în care stau ca pe o comunitate de oameni care au totuşi ceva de împărţit decît atunci cînd joacă naţionala sau cînd se ia curentul.

Lupta Voiculescu-Ghiţă capătă o nouă dimensiune. Turul a fost transmis de mogulul tînăr cu o amestecătură de fotbal şi reclamă plasată printre picioarele jucătorilor, plus ramă guvernamentală. Voiculescu, Gâdea şi compania o vor da pe patriotisme tip “cel mai mare drapel din lume”. Şi caterincă. Mogulul tînăr vs. mogulul bătrîn, ăsta meci.

Orgasmul cu patriotismul îl mimăm fiecare cum putem mai bine. Fotbalul şi sentimentul de apartenenţă evoluează pînă la urmă după acelaşi algoritm: mimezi pînă cînd începi s-o simţi de-a binelea. Iar iubirea pentru fotbal, pentru comunitate e uneori iubirea pentru o greşeală gramaticală de-a dreptul filozofică.

De la filozofia lui Hagi să trecem la frumoasele vorbe exprimate într-unul din cele mai bune cîntece “cu fotbal”, semnate de Manu Chao. Două sînt învăţăturile esenţiale care duc fotbalul dincolo de patriotismul de televizor şi-l fac “global”, ca pe Diego.

1. Viaţa e o tombolă.

2. Trăim pe o minge.

Hagi nu mai joacă. Nici Maradona. Ce lips