După câini vagabonzi şi ciori căcăcioase, timişorenii noştri dragi au găsit un nou pretext pentru a-şi pune poalele în cap: tăierile de copaci. De multe lucruri am putea suferi prin partea asta de lume, dar - slavă Domnului! - plictisul nu şi-a găsit loc pe listă.

De la peisagişti revoltaţi că se pune mai degrabă accentul pe fluidizarea traficului decât pe conservarea copacilor, până la babe ataşate emoţional de diverşi pomi fructiferi, nimic nu lipseşte din acest efort colectiv de imitare a activiştilor Greenpeace.

O scurtă aşezare în context: La 17 luni de la instalarea administraţiei Robu - bună, rea, aşa cum o fi - în Timişoara s-au plantat aproximativ 1500 de copaci. O spune primarul şi, dacă o fi exagerând, de bună seamă că nu şi-a permis să exagereze flagrant. În acelaşi interval de timp, nu au fost tăiaţi mai mult de 200 de arbori. Sătul probabil de discuţii tangente cu ridicolul, Robu pluseasă şi promite 110.000 de copaci plantaţi până în 2016. Nu e clar de unde a scos numărul, nici unde vor fi plantaţi copacii. Nu e nici măcar atât de spectaculos cum sună, însă e de bun augur.

Mai departe, discuţia e simplă, iar eu trăiam cu impresia că totul ţin de o oarecare logică elementară: nu poţi să faci omletă fără să spargi ouăle. Reamenajările, înfrumuseţările, optimizările, progresul până la urmă necesită şi unele sacrificii. Nu vorbim despre arbori seculari sau specii rare, ci doar despre copaci prea bătrâni, copaci cu ramurile şi rădăcinile în reţelele edilitare sau pur şi simplu copaci surprinşi de inadecvare. Când ne cuprinde jalea pentru un copac tăiat, deşi alţi 10 i-au luat locul, diagnosticul de închistare mentală se autopropune.

Desigur, avem secta celor care reacţionează la orice faptă a primarului ca la îndemul „Scuipaţi aici!”, la fel cum există şi gaşca aplaudacilor necondiţionaţi. Totuşi, lăsând la o parte propriile simpatii