Am tinut marti la Universitatea Maryland o prelegere despre intelectualii critici si disolutia ideocratiilor comuniste. Am vorbit despre doi asemenea intelectuali: scriitorul ceh Ivan Klima, ale carui memorii (“A Crazy Century”) au aparut recent la Grove Press cu o prefata de Madeleine Albright si despre Monica Lovinescu. Am comparat ideile lui Klima din timpul Primaverii de la Praga cu acelea ale ganditoarei romane. Klima a fost, alaturi de Ludvik Vaculik, Eduard Goldstucker, Vaclav Havel, Antonin Liehm, Pavel Kohout, printre cei mai activi suporteri ai democratizarii din Cehoslovacia. La noi, Monica Lovinescu a fost vocea celor fara de voce.
Din varii ratiuni, sociologice, psihologice, istorice, intelectualii romani, cum scria Monica Lovinescu, au ezitat sa se aventureze inspre revizionismul post-marxist, sa actioneze in aceeasi directie cu colegii lor polonezi, cehi, slovaci, maghiari, au ramas “orfani ai curajului” si au platit, in anii care au urmat, pretul pentru acea reticenta. Probabil ca multi dintre cei care erau atrasi de ideile unei stangi anti-totalitare nu uitasera prigona de dupa 1956. De la Paris, in acel crucial an 1968, Monica Lovinescu a reusit sa ofere reperele esentiale pentru o sincronizare a culturii romanesti cu perspectiva unui socialism democratic, deci a unui efort politic care nu injoseste omul. Din pacate, cuvintele ei nu au avut ecoul pe care l-ar fi meritat. Pe Ivan Klima l-am cunoscut in 1991 la o conferinta organizata de “Partisan Review”. Supravietuitor al lagarului de la Theresienstadt, a cunoscut nemijlocit experientele infioratoare ale fascismului si comunismului.
Scrierile Monicai Lovinescu pe aceste teme si multe altele, toate de o incandescenta actualitate, au aparut la editura Humanitas. Evident, Monica Lovinescu nu a fost o ganditoare de stanga. Dar, ca si Virgil Ierunca, a sustinut si a practicat acel eclectis
