Trăim vremuri ciudate. Piți dă cu zarul. Intră Maxim! Mai dă o mână. Modifică sistemul! Atacăm?! Cine? Noi?
Tănase e pierdut pe undeva pe la mijlocul terenului. E complet năucit. Schimbările bruște de modul îl afectează precum cele de temperatură, se pare. Hoban e lupul singuratic. Maxim nu e Maradona la Napoli. În tribune, la doar câteva zile, noi - adică suporterii - am încheiat cu prohodul de la Pireu și am anunțat, imediat, deșteptarea națiunii. Stări extreme. Suntem labili psihic?! Sau poate e de vină balcanismul. Zici c-am fi greci. Sau chiar mai rău! Publicul cere o demisie. Elenii și-o bagă-n poartă. E 1-1. Demisia ia o pauză. România freamătă din nou. Totuși, nimeni nu bagă capul în gheata adversarului. Nu sar scântei, nu se varsă sânge. Niculae se luptă ca-n 2001, cu Slovenia. Adică în van. În rest, o luptă surdă. Nu poți aștepta roade de la un fotbal fără rădăcini. Se reia placa cu demisia. Neputința din teren provoacă lipsă de afecțiune în tribune. Te iubesc ca să te urăsc la doar câteva minute.
Cred tot mai mult că suntem un picuț labili cu toții. Și patriotarzi rău. Al 12-lea jucător n-a fost mai prejos decât Maxim, ci cam pe-acolo. A cântat imnul cu mult patos, după care a stat și a așteptat o minune. Ba chiar a pretins-o împachetată cu fundă roșie, dacă se poate, și cu un joc cât mai fantezist. Nu s-a îndeletnicit defel să o producă cu propriile mâini. Sau nu poate? A vrut cât a putut. Adică puțin. A dăruit cât îi oferă fotbalul românesc. Adică mai nimic. Mă scuzați, dar despre cine vorbeam? Am pierdut firul… Maxim? Pițurcă? Mutu? Fotbalul românesc sau ”nașii” lui? Publicul românesc? Peste toate se așterne o ceață tot mai deasă. Îmi cer scuze, dar nu se mai vede nimic. În schimb, se aude, în ecouri, sunetul unor zaruri ce îmi dau fiori. Arena Națiunii s-a golit. Ne vedem la Euro 2016, obiectivul lui Pițurcă. În ritmul ăsta, o să ajungem să n