Ei, şi aici, când eu, ca un „tataie conservator”, nu am putut trăi ca atare fenomenul cultural şi m-am şi repezit să-l judec, ajungem la miezul controversei lansate de Cătălin Ştefănescu.

Am fost provocat, în urmă cu doi ani, la o dezbatere despre ce mai înseamnă azi şi cui se mai adresează cultura, de către Cătălin Ştefănescu, demnul urmaş post-modern al lui Iosif Sava, la televiziunea naţională. Prefaţată de muzica lui Roger Waters (celebru şi influent muzician rock, fost component al trupei Pink Floyd), dezbaterea a pornit de la sugestiile de dicţionar oferite pentru termenul „cultură” în lucrările de referinţă româneşti şi anglo-saxone. „După decenii de totalitarism comunist – în care cultura era finanţată de stat doar pentru că funcţiona ca un vehicul al propagandei – am devenit, spunea Cătălin Ştefănescu, un public care mai curând judecă decât trăieşte cultura”. Există o generaţie matură care a moştenit reflexul de a tezauriza produsele şi arte­factele culturale pe care generaţiile mai tinere par a le ignora cu totul şi poate e timpul să regândim modul cum înţelegem şi valorizăm în contemporaneitate cultura – era teza principală a acestui periplu de conferinţe-dezbatere ale „Dilemei Vechi” lansate de moderatorul emisiunii ”Garantat 100%”.

Mă regăsesc pe deplin în generaţia pusă sub semnul întrebării de Cătălin Ştefănescu, nu numai pentru că destinaţia aproape exclusivă a burselor noastre (ale mele şi ale soţiei mele) studenţeşti precum şi a veniturilor anemice de profesori la Botoşani, din anii 80, se regăsesc, „tezaurizate”, într-o bibliotecă de vreo două mii de volume, din care, astăzi, doar câteva cărţi de patrimoniu şi un număr oarecare de volume cu dedicaţie mai valorează ceva. Mă regăsesc, de asemenea, în colecţia de discuri vinyl, vreo două sute, cumpărate, în marea lor majoritate, pe mai nimic de la celebra librărie anticariat „Gilbert Jo