Situaţia unei comunităţi de romi din judeţul Ialomiţa aduce în dezbatere o problemă naţională: segregaţia rasială dă naştere unor bariere psihologice greu de depăşit în rândul elevilor.
Oraşul Slobozia este unul plictisitor. De aproape 400 de ani aici nu s-a întâmplat mare lucru. S-a fondat o mănăstire, a avut loc o răscoală a ţiganilor în 1837 şi o Revoluţie în stil Caragiale în 1989 apoi, în democraţie, o efemeră epocă Dallas de Bărăgan.
Pe malul stâng al râului Ialomiţa, separat de tot restul oraşului Slobozia se află Bora. Bora seamănă mai puţin cu un cartier al unui municipiu şi mai mult cu un sat. Multă vreme asta a şi fost – satul de robi ţigani ai mănăstirii Slobozia. La fel ca în toate celelalte mari ctitorii medievale şi aici, încă de la înfiinţare, întemeietorul a dăruit Bisericii robi ţigani care să muncească pământurile. Iar stareţii mănăstirii i-au aşezat pe ţigani peste râu, ca să nu se amestece.
Timp de vreo două sute de ani comunitatea s-a dezvoltat în jurul mănăstirii: în 1837 erau 125 de familii din care 91 de robi ţigani. Ironia sorţii, în Slobozia (libertate) a existat o vreme o majoritate de robi; apoi, alte câteva aşezări, şi a culminat în 1912 cu primirea statutului de comună urbană.
Astăzi robia romilor este istorie, dar cartierul Bora a rămas aceeaşi aşezare periferică, săracă şi rău famată.
De 30 de ani, Elisabeta Beciu este învăţătoare la şcoala din Bora. Îi învaţă pe copiii de acum aşa cum i-a învăţat pe părinţii lor. Generaţii întregi i-au trecut prin mână. A văzut oamenii şi locurile schimbându-se. Nu e de etnie romă, dar glumeşte: "Pe vremea lui Ceauşescu, când am primit repartiţie, mi-au zis: «du-te la Bora, că tu ai pielea ca a lor!»".
Romii de aici nu mai sunt o comunitate compactă. Casele lor sunt acum intercalate cu casele românilor, iar cartierul este jumătate – jumătate, romi şi români.
