Noul tipar al tinerilor parohi: navetist, fără niciun ban, apropiat de enoriaşi, dependent de părinţi, dar optimist. Trimişi în colţuri uitate de lume, prin tot judeţul, preoţii tineri abia îşi duc zilele. Păstorind peste 40-50 de familii, nu apucă să-şi facă un rost, rămânându-le să slujească din vocaţie.

Imaginea preoţilor de ţară avuţi, cu maşini scumpe, case cu şase camere şi cu sute de animale prin curte, nu mai e de actualitate. A deveni preot nu mai reprezintă un salt brusc pe scara socială, cum era până acum 10 ani. Parohiile au devenit tot mai mici, tinerii îşi pierd credinţa, iar cei în vârstă abia îşi mai duc zilele. A fi preot acum e fie o datorie sfântă, ce implică mari sacrificii materiale, fie pur şi simplu o afacere proastă, pentru cei mai pragmatici.

Cazul tânărului paroh Vasile Miron, din satul Stânca (Victoria), e reprezentativ pentru condiţia de preot de ţară. Slujeşte pentru abia 60 de familii, face naveta, locuieşte prin casele enoriaşilor şi, cu chiu cu vai, a turnat o fundaţie la biserica pe care nu se ştie dacă o va vedea vreodată ridicată. Trăieşte cu preoteasa din 10 euro pe zi şi numai ei ştiu cum rezistă. Părintele Miron e apreciat totuşi de săteni, poate printre cei mai săraci din România, pentru acţiunile de binefacere pe care le organizează periodic, în favoarea copiilor din sat.

Părintele Miron a slujit la un praznic într-o baracă de lemn, iar masa a fost întinsă afară, în bătaia vântului

„N-avem mari pretenţii”

Acum doi ani şi jumătate, când a fost hirotonit, Vasile Miron, un tânăr de mai puţin de 30 de ani, din Târgu Frumos, a venit în satul în care a fost trimis cu gânduri mari: să clădească o biserică şi o casă parohială într-o comunitate mică de creştin ortodocşi. Între timp, intenţiile i s-au mai domolit: acum vrea să vadă gata măcar biserica. A înţeles foarte bine că