La trei decenii de la apariţie, Jurnalul de la Păltiniş îşi păstrează intacte aura şi potenţialul de fascinaţie conferite de dubla calitate de Bildungsroman intelectual şi de inegalată (încă!) evocare a ultimului arheu al culturii române, adevărat simbol al vitalităţii şi continuităţii ei, sfidînd capcanele şi vicisitudinile istoriei – filozoful şi magicianul Constantin Noica. Nu mi-e foarte clar dacă autorul Jurnalului era el însuşi pe deplin conştient de această ultimă trăsătură a personajului căruia i-a făcut cel mai complet şi mai convingător dintre toate portretele existente pînă în prezent. Dar ştiu sigur, pornind de la relatările convergente ale unor participanţi la întîlniri mai mult sau mai puţin informale – în special din mediul academic şi al ştiinţelor exacte – cu autorul Devenirii întru fiinţă, că tocmai aceasta era impresia dominantă pe care o lăsa omul de lume şi conferenţiarul. Această concluzie se desprinde şi la lectura altor pagini de amintiri despre Noica – din lucrări atît de diferite ca structură şi abordare –, precum Amintiri ireparabile de Maria Cogălniceanu (Editura Limes, 2004), De la Poarta Albă la Păltiniş (Editura Anima, 2004) de Octavian Nicolae sau Trei întîlniri cu Constantin Noica de Teodor Tanco (Editura Dacia, 2010).

Absolutizarea culturii şi a „ispravei culturale“ Dincolo de cărţile sale, pe care foarte puţini le-au citit, dincolo de ipostaza donquijotescă a „antrenorului“ sau a „secretarului cultural“ obsedat de descoperirea celor douăzeci şi două de genii necunoscute şi insistînd asupra lecturii lui Kant în ediţia Cassirer, ceea ce ce rămîne cu adevărat unic şi neatins de trecerea timpului în figura lui Noica este calitatea aceasta de Pater Seraphicus, nobleţea şi bunătatea dovedind că încercările detenţiei, ale privaţiunilor şi ale libertăţii supravegheate n-au reuşit să-i altereze cu nimic nici substanţa lăuntrică, n