Nu sunt un om bătrân şi poate mai am timp să-mi schimb părerile despre lumea asta şi societatea în care trăim, lume şi societate din care, de altfel, şi eu fac parte. Ştiu şi am învăţat de la părinţii mei că un om, un individ, trebuie să aibă “cei şapte ani de acasă”, dar mai nou mă tot întreb dacă mai există aşa ceva? Teoretic da, practic mai puţin, sau aproape deloc. Am întâlnit fel de fel de oameni, fel de fel de caractere, care sunt trecuţi prin viaţă, dar care, regret că trebuie să spun, n-au pic de jenă! E posibil ca din cauza problemelor cotidiene şi a situaţiilor grele prin care au fost nevoiţi să treacă în viaţă să-şi fi pierdut din amabilitate, dar chiar mi-e greu să cred că unii sunt atât de nonşalanţi faţă de semenii lor. Sunt încă în posturi călduţe, deşi ar putea să-i lase pe cei tineri în locul lor. Oare de ce nu se pot obişnui cu ideea că vine o vreme în care, vrând-nevrând, trebuie să te retragi şi să-i laşi pe alţii în locul. Sunt genul de oameni care nu acceptă sugestii, idei din partea altora, şi cred cu tărie că ideea lor sau ceea ce fac ei e totul la superlativul absolut. Nu, nu-i aşa, dar nu are nimeni curajul să le-o spună! Le e frică şi repercursiunile pentru nişte adevăruri spuse pot să apară în orice clipă. Sunt genul de oameni care, atunci când intră intr-o instituţie aşteaptă să fie salutaţi, nu să salute ei. Sunt oameni care şi-au impus respectul fără să-l fi câştigat, oameni pentru care “joi la 2″ devine “vineri la 3″ numai să le fie bine. Da, din păcate, mai nou, aşa e toată societatea din ziua de astăzi, societate în care diplomele universitare, masterale sau doctoratele obţinute “în fugă” suplinesc “cei şapte ani de acasă”. E societatea în care, dacă nu eşti oportunist, mori de foame şi în plus, ţi se spune că nu eşti bun de nimic! Educaţia în familie este importantă, însă din păcate atunci când intri “în viaţă”, în cele mai mul