Atunci, la Belgrad, ne petreceam nopţile în faţa unei sticle de Manastirka, pe care o lungeam cu apă până în zori. (”Beţi, domnule Hoffmann! Azi, când toţi cei din anturajul meu consumă alcool, tocmai dumneavoastră să vă abţineţi?” – între ultimele o sută de cuvinte rostite în buncărul de sub Cancelaria Reichului; Führerul către fotograful său personal, aprilie 1945).

Şliboviţa aia ne împroşca frica pe toţi pereţii, după care ne făcea vânt pe un tobogan de aberaţii. Istorioarele contrafactuale, pasiunea noastră comună, ieşeau ca duhurile din sticlă: dacă Hitler ar fi fost admis la Academia de Artă din Viena, în 1907 sau măcar în 1908, când a încercat a doua oară, istoria lumii ne-ar fi înşurubat în altă parte.

De fapt, jocul nostru ar fi trebuit să înceapă aşa: dacă trăim până mâine…

Înainte ca noaptea să se crape de atâta ziuă, deveneam zmei. Patrulam pe acoperişul hotelului şi număram bombele dinspre Batainiţa. (Era şi Mile acolo, în vesta lui cu buzunare multe, unde îşi ţinea tot ce-i trebuie, în care îmi părea nemuritor).

… Sufletul meu, ca un mare mutilat de război, nu-şi mai aminteşte nimic altceva. Dar am acelaşi coşmar: că orga catedralei Krista Kralja, din centrul oraşului, cântă singură. Suflul exploziilor intră în tuburi, umple toate registrele. Mă trezesc înainte ca Dumnezeu să atingă butoanele de consolă.

Atunci, la Belgrad, ne petreceam nopţile în faţa unei sticle de Manastirka, pe care o lungeam cu apă până în zori. (”Beţi, domnule Hoffmann! Azi, când toţi cei din anturajul meu consumă alcool, tocmai dumneavoastră să vă abţineţi?” – între ultimele o sută de cuvinte rostite în buncărul de sub Cancelaria Reichului; Führerul către fotograful său personal, aprilie 1945).

Şliboviţa aia ne împroşca frica pe toţi pereţii, după care ne făcea vânt pe un tobogan de aberaţii. Istorioarele contrafactuale, pasiunea noastră