Aproape toate obiecţiile formulabile în epocă la adresa „personajelor“ din Jurnalul de la Păltiniş se regăsesc în cuprinsul Epistolarului (1988), la care s-ar fi putut adăuga oricînd dialogul acid dintre Dan Petrescu şi Sorin Antohi, Noica, Denker in dürftiger Zeit. Nu s-a adăugat, căci relaţiile cu radicalul „grup de la Iaşi“ au rămas distante. Nu cunosc însă un calificativ mai provocator decît cel al lui N. Steinhardt din revista Familia (decembrie 1983): „catharii de la Păltiniş“. Nota Bene: Spre deosebire de ereticii laici care întorc spatele societăţii urcînd la munte pe verticala Culturii, monahul de la Rohia (unde a ajuns prin medierea lui Noica, fostul coleg de lot şi de închisoare) nu a ales izolarea montană în numele unei gnoze culturaliste, ci al unei religii autentice; el cobora din munte „la şes“, dintre cenobiţi printre profani, de la predici – subversive – la frivola critică literară. Sigur că şi Liiceanu, şi Pleşu îşi contrazic magistrul pledînd, moderat, pentru recuperarea existenţialului, a sensibilităţii şi a implicării etice, pentru înţelegere faţă de hulitul „băcan“. Numai că, din perspectivă nicasiană, partida politică era pierdută şi nu mai era nimic de aşteptat de la Istorie; unica şansă de salvare rămînea Cultura, iar „salvarea“ privea atît România socialistă, cît şi Occidentul consumerist.

Despre „canibalizarea“ maestrului Fără discuţie, a opune „Europa untului“ unei Românii a „foamei de cultură“ suna indecent într-o ţară în care, după intrarea în incapacitate parţială de plată din 1981, oamenii sufereau de penurie generală. Pe de altă parte, pentru Noica „orice coborîre în Infern poate fi suportată, dacă paradisul culturii e cu putinţă. Şi, în mod paradoxal, paradisul culturii poate fi găsit mai lesne aici“. Opera sa de după 1965, ca şi şcoala informală din anii ’70 au fost posibile în România lui Ceauşescu, chiar dacă sîntem ob