Cu 6 ore înainte de meciul de vineri, am intrat pe gazonul de pe stadionul Karaiskakis. M-am sincronizat cu un curcubeu, în live-ul pe care l-am dat pentru România TV, mai ceva ca Bush și Iliescu, în vizita ultimului, la București. ”Să fie curcubeul victoriei echipei naționale”, zic la TV, în direct, fără să cred, e drept, o iotă din ce spun.

Încep să intre suporterii. Ai noștri sunt la locurile lor înaintea grecilor, care s-au adunat abia cu câteva minute înainte de fluierul de start. Înainte de a fi suporteri ai naționalei, ai noștri trebuie să-i transmită salutări fierbinți lui Mitică Dragomir, care tocmai făcuse buf de la LPF. ”Dragomir, muie Dragomir!”, se strigă minute-n șir. Intră ai noștri pe teren. Preocupați, mă! Unii au căști pe urechi, ascultă muzică (sau manele), alții scot telefoanele să filmeze spectacolul din tribune, unde românii dăduseră deja drumul la torțe și petarde. Pe teren, mâinile nefolosite se țin în buzunare, se știe.

Se anunță echipele de start.

Desigur, Stancu și Cociș sunt titulari. Doar gsp.ro și naivii puteau susține că Pițurcă a devenit peste noapte antrenor, și-a pus o pereche de coaie în loc de zaruri și va încerca să și tragă la poartă în Grecia. E clar, îmi zic, am belit-o! Nu speram ca barbugiul să mizeze pe Maxim din primul minut, dar nici măcar pe Lazăr? Adică, mai defensiv puteam juca doar dacă în locul lui Marica intra Valerică Găman. Știam totul despre greci, care exersaseră și la antrenamentul la care am asistat un 4-3-3 foarte agresiv. La un moment dat mă intersectez la marginea terenului cu Pițurcă. Îmi venea să-i dau două palme peste bot și să-i spun: băi, tâmpitule, ne calcă ăștia în picioare, trezește-te! Mă abțin și mă așez pe banca gazdelor, lângă Santos. Stătea singur și suda țigară de la țigară. ”Hi, nervous?” El trage puternic din țigară și dă din cap afirmativ. ”Relax, you will win