Aşa spuneam după fiecare ratare a calificării la un camionat european sau mondial. După câteva zile de pauză, timp în care ne lingeam rănile care pe la televiziune, care prin ziare, se lăsa cu câte o demisie sau, după caz, demitere.

Se numea un nou selecţioner, de obicei unul care mai antrenase naţionala de fotbal, iar la primul meci oficial, constatam că din lot dispăruseră câţiva dintre jucătorii cu care ne făcusem de rahat, iar în locul lor fuseseră aduşi alţii care promiteau, cel puţin din perspectiva talentului arătat pe la naţionalele de juniori.

Logic, aşa ar trebui să se întâmple şi de data aceasta. Piţurcă, dacă ar avea onoare, ar trebui să se dea la o parte, chiar dacă calificarea la Rio nu se numără printre angajamentele luate la înscăunare. Cică, promisiunea lui era să ne ducă la Campionatul European şi nicidecum în Brazilia. Prostie mai mare ca asta, numai la români se poate întâlni.

Cum este posibil ca unui antrenor să nu-i ceri calificarea la o competiţie de anvergură, cât timp şi victoria în fiecare meci pe care îl susţine naţionala ar trebui condiţionată pentru banii mulţi pe care îi ia de la Federaţia Naţională de Fotbal? Chiar atât de idioţi sunt cei care conduc destinele fotbalului de la noi, încât să nu-i ceară socoteală lui Piţi barbugiul pentru acest eşec ruşinos?

Imediat după meciul de aseară, am auzit că un portar, care, din câte ştiu eu, de vreo patru ani freacă tuşa la AS Roma, şi pe care Piţurcă l-a titularizat în tur ca să primească trei goluri, le-a bătut obrazul spectatorilor ce i-au cerut demisia lui Piţi. Păi, se poate? De unde atâta nesimţire din partea fanilor care, în loc să-i scandeze numele lui Victor Piţurcă au îndrăznit să-i ceară să plece, să nu mai ratăm şi următorul obiectiv: Campionatul European.

Revenind la reconstrucţia naţionalei, cred că am ajuns în faţa unei dileme