După tragedia greacă trăită de o naţiune întreagă, Piţurcă a ajuns persona non-grata pentru milioane de români. Într-un sondaj-fulger făcut de un ziar, 93% dintre respondenţi s-au pronunţat pentru plecarea imediată a lui Piţurcă. Acum, căci mâine e prea târziu!

Sigur că un sondaj gazetăresc nu e cercetare ştiinţifică, după cum un antrenor nu este numit sau demis doar în funcţie de popularitatea sa. Dar când ai asemenea holocaust al cifrelor, te dai jos din corcoduş şi dispari ca măgaru-n ceaţă. Mai ales că popularitatea în fotbal, în sport în general, are legătură cu două elemente: rezultatele şi comunicarea. Piţurcă e mediocru la rezultate şi repetent la comunicare. De aici rezultă portretul-robot al unui personaj care pică greu la stomacul poporului microbist. Gândiţi-vă cum ar fi să mâncaţi o friptură de mistreţ, bolnav de trichineloză, înainte de culcare…

Nu ne-a eliminat o echipă mare, ci una harnică. Mitroglu şi Samaras merg în Brazilia, noi ne vedem de nefericirile noastre. Şi sunt al naibii de multe, după cum s-a văzut în cele patru zile fatidice ale dublei cu Elada. În 180 de minute plus prelungiri, nu ne-am creat nicio mare ocazie de gol! Este, probabil, premieră absolută în fotbalul de acest nivel, când joci cu calificarea pe masă. Paradoxul e că, fără să ne creăm ocazii, am marcat totuşi două goluri. Vorba vine, căci după traiectoria ciudată de la Atena, pe traseul Torje – Stancu, a urmat ciocnirea homerică dintre fundaşii Holebas şi Torosidis, în urma căreia s-a născut un (auto)gol de o frumuseţe rară, pe care noi nu l-am fi marcat nici dacă jucam barajul non-stop până în iunie 2014, când începe Mondialul brazilian.

Ce analize tehnico-tactice să mai faci, când grecii controlează jocul şi la Atena, şi la Bucureşti? Orice om care a călcat de două ori pe stadion îşi pune câteva întrebări de bun-simţ.

De ce apărarea a jucat la ofsaid