Construite din nevoia de comunicare a localnicilor din zonă, dar şi pentru înlesnirea comerţului, podurile acoperite din ţara Năsăudului au o istorie şi o însemnătate aparte. Din păcate, multe dintre ele sunt astăzi doar o amintire, singurele care mai sunt funcţionale fiind cele din Coşbuc şi Ilva Mare.

Primul pod din lemn acoperit a fost construit în urmă cu 350 de ani la Năsăud şi făcea legătura cu Bistriţa peste Someşul Mare. Au urmat apoi cele de la Ilva Mare, Ilva Mică, Beclean, Mocod, Salva, Nepos, Nimigea şi Coşbuc, toate în zona regimentului românesc de graniţă.

Confom unui studiu realizat de Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud, în zona Năsăudului, podurile de lemn acoperite au apărut în secolul XVI. Podurile erau făcute din stejar în mare parte, în zonă fiind foarte multe păduri, ceea ce însemna că materia primă nu era o problemă. Spre exemplu, pentru podul de la Năsăud au fost folosiţi 500 de stejari aduşi tocmai din pădurile saşilor de la Dumitra.

În anul 1762 s-a înfiinţat cel de-al doilea Regiment românesc de graniţă, cu sediul la Năsăud, iar acest lucru a determinat schimbări majore pentru cele 44 de comune grănicereşti din zonă. Regimul militar, care a durat 90 de ani, a fost bine-venit din mai multe puncte de vedere. Spre exemplu, imediat după înfiinţarea regimului grăniceresc au început să se construiască drumuri bune, şcoli în comunele care găzduiau sediul vreunei campanii, dar chiar şi poduri de lemn acoperite. Timp de 200 de ani sătenii au fost cei care au îngrijit podurile şi le-au întreţinut.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial 14 poduri au fost distruse de către armata maghiară. A fost necesară refacerea celor de la Feldru, Ilva Mare, Ilva Mică, Salva, Poiana Ilvei, Măgura Ilvei şi Tradam (acum parte a oraşului Năsăud). Majoritatea au fost refăcute după planuri de detaliu, realizate în anul 1949, însă în timpul lucr