Suferind din pricina mai multor regi neputincioşi şi a pierderii pământurilor cedate aristocraţiei, dinastia merovingiană îşi pierde treptat puterea. Ultimii regi, aşa-numiţii regi trândavi, cedează puterea majordomilor, pipinizii. Carol Martel se remarcă în lupta contra arabilor, pe care îi înfrânge la Poitiers în 732, iar Pepin cel Scund are ambiţia de a transforma puterea într-o conducere legitimă.

Pentru a-şi împlini visul, apelează la ajutorul papei de la Roma, ameninţat în acel moment de longobarzi. Din cauza circumstanţelor precum criza iconoclastă şi atacurile arabe, papa nu se putea astepta la vreun ajutor de la Constantinopol, aşa că îşi îndreaptă atenţia spre vest. Înţelegerea cu Pepin aduce benficii însemnate ambelor părţi: majordomul îi învinge pe longobarzi şi cedează o parte din teritorii papei, acolo unde se va forma statul pontifical, iar papa la rândul său îl unge pe Pepin rege în 751. Merovingienii erau istorie.

Dar pipinizii nu aveau o concepţie despre stat foarte diferită de aceştia. Statul în viziunea lor este tot patrimoniu personal, aşa că la moartea lui Pepin cel Scund se împarte între fiii săi, Carol şi Carloman, dar în curând primul rămâne singurul stăpânitor. Carol cel Mare continuă politica de expansiune începută deja de înaintaşii săi, intervenind împotriva longobarzilor pe care îi nimiceşte în 774, luându-l prizonier chiar pe regele lor, Dezideriu, şi devenind el însuşi ‘rege al francilor şi longobarzilor’. În Spania războiul sfânt se încinge, carol izbutind să ocupe zona Barcelonei, pe care o transformă în ‘marcă’.

Nici saxonii nu scapă de sub securea sa, fiind nu doar cuceriţi, ci şi creştinaţi forţat (772-803). Bavaria şi Carintia, în Germania centrală, intră şi el sub sceptrul său. Spiritul cuceritor îl poartă până în Pannonia, unde poartă lupte încrâncenate cu avarii, cărora le distruge structura politică în