Există două moduri prin care putem privi orice obiect făcut de mâna omului: apreciind utilitatea acestuia sau contemplând frumuseţea sa. De cele mai multe ori obiectele sunt un compromis acceptabil între folositor şi încântător, echilibrul acestor două elemente contrarii fiind în ochii privitorului. Cum putem aprecia un pasaj care subtraversează un bulevard foarte circulat al capitalei? Este el un simplu coridor de trecere ori un spaţiu public? Şi dacă este util, poate fi şi frumos? Sau este frumos prin utilitate? Teoretizând una dintre ideile dragi antropologilor, pasajul este un loc de trecere, dar nu ne referim la actul mecanic al mersului, ci la relaţionalizarea aproape mitologică cu un spaţiu înconjurător clar delimitat. Întrebând un urbanist, mai ales pe cineva din generaţia imediat următoare celui de al doilea război mondial, acest culoar de trecere este precum o arteră într-un sistem circulator, asigurând fluenţa. Orişicum am privi, el a fost creat într-u folosul oraşului, asigurându-i coerenţa acolo unde autostrăzile urbane au despicat cartiere, alienând stanga de dreapta unor zone. Se putea, totuşi, face acest pasaj şi pentru folosul oamenilor? Nu al oraşului în mulţimea sa de puhoaie de indivizi, ci pentru alinarea lor spirituală? După vreo 40 de ani de existenţă, fostul Pasaj Lipscani, actual Latin, a fost redefinit ca un spaţiu public cu mesaj cultural, renunţându-se la stricteţea funcţionalismului modernismului temperat de la sfârşitul anilor 1960. Spaţiul public este o oglindă îndeajuns de fidelă a situaţiei unui oraş şi a unei societăţi. Spaţiul public are atât o reprezentare materială (străzi, parcuri, pieţe etc), cât şi o întrupare socială, prin interacţiunea invidizilor ce-l populează şi prin modul în care populaţia percepe, explorează şi experimentează oraşul. Spaţiul public este, în consecinţă, un act de experimentare şi de exprimare în tiparele