În orice societate există atât relaţii de cooperare, care condiţionează existenţa şi dezvoltarea acesteia, cât şi relaţii conflictuale, care pot frâna evoluţia societăţii, mai ales atunci când acestea se prelungesc prea mult în timp, putând lua forme intolerante şi sfârşi violent.

După unele abordări mai noi, însă, conflictele nu sunt doar inevitabile, ci şi necesare, deoarece favorizează naşterea unor forţe pozitive, care stimulează schimbarea, adică trecerea de la o stare la alta, respectiv adaptarea la noul mediu economico-social. Problema nu este însă cea a conflictului în sine, ci a modului de orientare a acestuia pentru maximizarea efectelor pozitive şi minimizarea efectelor negative, conflictul nefiind altceva decât o contradicţie, un antagonism ce se manifestă între două sau mai multe părţi sau grupuri sociale, care au concepţii sau interese deosebite în ceea ce priveşte nevoile, obiectivele, perceperea realităţii, distribuirea resurselor între membrii societăţii, sistemul defectuos de evaluare şi recompensare a muncii, teama de neprevăzut şi de schimbare, tratarea cu superficialitate a problemelor cu care se confruntă societatea şi amânarea rezolvării acestora, pierderea încrederii în conducători şi în politicieni. Conflictele pot fi declanşate spontan, începând vijelios şi stingându-se repede şi având, de regulă, o durată scurtă, dar de mare intensitate şi acuitate, ale căror cauze sunt în general cunoscute de la început. Acestea sunt aşa-numitele conflicte acute, spre deosebire de conflictele cronice, care au cauze ascunse, cu evoluţie lentă şi timp îndelungat de desfăşurare, ca efecte negative reflectate în ostilităţi, tensiuni, nemulţumiri mari şi neîncredere în factorii de conducere, ca urmare a erorilor făcute de aceştia în conducerea activităţii economico-sociale.

În această categorie credem că se pot încadra şi conflictele iscate în l