Nici nu începusem şcoala când am păşit în librăria  din satul bunicilor. Ţin minte mirosurile  de atunci  - înţepătoare, dulcege ori  nedesluşite. Se amestecaseră de-a valma în încăperea aceea misterioasă şi mai ştiu  că m-a cuprins o molatică ameţeală. O lume de basm  mi se deszăvorâse dintr-odată în faţa ochilor miraţi. Acolo, pe rafturile de vrajă, i-am găsit pe Harap Alb şi pe Scufiţa Roşie, pe Cenuşăreasa şi Capra cu trei iezi, pe Setilă şi Flămânzilă, oho, ce mai adunătură de poveste! Îi vedeam şi le pipăiam chipurile  desenate pe hârtia lucioasă a cărţilor. Auzisem aşa, vag, despre ei, însă altceva este să-i  atingi, să-i cercetezi cu de-amănuntul şi pe îndelete. Curând, aveam să dezleg taina literelor şi uimirea mă  lua definitiv în stăpânire. Iar din uimirea asta de copil mi-am croit visul pe care nu l-aş mai vrea destrămat în veci. Aşadar, se făcea că ajunsesem castelan, însă nu orice fel de castelan. Castelul meu era construit nu din cărămidă sau piatră, ca toate celelalte, ci din cărţi felurite, în fiecare limbă a pământului. Tot ce născocise imaginaţia omului se afla în pereţii şi turnuleţele ridicate de o mână pricepută şi invizibilă. Scoteam, fără o ordine  anume, ceaslov după ceaslov,  le citeam tulburat şi lacom, pânâ la ultimul. Cu cât înaintam în etate, castelul se micşora, dispărea treptat, nu şi spaima, nu şi neliniştea. Cât despre înţelepciune, nicio  nădejde… Mă afundam şi  mai mult în îndoială, iluminarea îşi  amâna sorocul. Au  picat pe rând zidurile, crenelurile, tavanul, podurile, nimic n-a scăpat. O singură carte rămăsese neatinsă, una singură, Biblia. Îmi plănuisem s-o despoi învăţătură cu învăţătură la sfârşit, încredinţat că înăuntrul ei voi descoperi adevărul. “La ce mi-o trebui adevărul acum, la asfinţit?” m-am întrebat deodată, mângâiat de  lumina picurată dintr-un cer mai limpede ca niciodată. Am ezitat s-o deschid, să-i dau deopart