În ultimele zile s-a creat o adevărată isterie în jurul situaţiei clubului UTA. „Bătrâna Doamnă“ a fotbalului românesc stă să moară, iar asta a ajuns, în sfârşit, prin intermediul presei locale şi naţionale, la urechile arădenilor, dar şi ale românilor, care au asistat la momentele penibile (unii spun emoţionante) cu fotbaliştii care au ajuns să mulţumească suporterilor pentru o masă caldă şi un drum cu maşina la stadion. Dincolo de situaţia dramatică în care se află UTA, de cheta care se face în aceste zile pentru ca UTA să aibă bani de arbitri şi deplasări, trebuie analizat de ce s-a ajuns aici, ce s-ar fi putut face, ce nu s-a făcut, ce ar trebui făcut. Mulţi tind să dea vina pe administraţia publică din Arad, pe Primărie, pe Consiliul judeţean. Alţii au aruncat pisica, de-a lungul anilor, în curtea diferiţilor investitori. Fie că vorbim de Nicolae Bara şi Sandu Ion, apoi de Giovanni Catazariti şi, în fine, de Adrian Marţian, toţi scoşi vinovaţi în diverse momente din istoria UTA-ei, deşi toţi au băgat mâna în buzunar, mai mult sau mai puţin. În realitate, adevăraţii vinovaţi suntem noi, arădenii, dar mai ales suporterii, cei care nu încetează să se bată cu pumnul în piept cu dragostea pentru UTA, dar care în realitate n-au făcut nimic pentru acest club. Şi când spun nimic, nu mă refer nici la transportul jucătorilor de acasă la stadion şi retur, nici la o masă plătită pentru fotbalişti, nici bani daţi pe bilete sau deplasări.
Vinovată pentru situaţia actuală a clubului e tăcerea suporterilor, care s-au complăcut cu diferite variante de moment de-a lungul anilor, variante care n-au rezolvat niciodată situaţia dificilă a clubului, ci doar au prelungit boala. Iar UTA s-a îndreptat încet, dar sigur, spre moartea clinică în care se află astăzi. Dacă suporterii UTA-ei s-ar fi opus şmecheriei cu Liberty Salonta, o ruşine pentru cea mai titrată echipă a provi
