Se va împlini în curând un sfert de veac de la ieşirea în stradă a unor tineri visători vrând să aţină, cu piepturile goale, glonţul represiunii.
Din sângele acelor zile de decembrie a ţâşnit, de sub şenile de blindate, prima Românie liberă de-adevărat. Dar după tancurile comuniste au intrat în luptă tunuri. Tunuri de ceaţă, de oligarhi, de hoţi şi mafioţi şi tunuri securiste, bâte de mineri, mincinoşi de popor, din televizor.
De-atunci, ţara e angrenată într-un război politic mai lung şi mai cumplit decât încleştarea de la Gettysburg. S-a scurs exact un secol şi jumătate de când preşedintele american îşi rostea acolo alocuţiunea despre noima sacrificiului miilor de morţi, ucişi în lupta pentru salvarea sufletului unei ţări ce n-ar mai fi putut trăi în lanţuri, fără credinţa eliberatoare că toţi oamenii au fost creaţi egali.
Concis la maximum, expresie a unei supreme modestii, acest cuvânt cinstea fapta celor ce căzuseră. Se înclina în faţa lor şi le cerea celor rămaşi în viaţă să nu-i lase să fi murit degeaba, ci să-i asigure naţiunii renaşterea în libertate, sub conducerea perpetuă a unor „guverne ale poporului şi din popor, pentru popor”.
DW: „Este mult să cerem celor care se bucură azi de libertate - graţie eroilor din `89 - să scoată ţara din impas?”
Nu mai puţin concis, nici mai puţin îndrăgostit de libertate avea să fie un scriitor francez, născut la fix 50 de ani de la această cuvântare-act de naştere al democraţiei. Ca gânditor de stânga şi-ar fi putut face viaţa mai uşoară pactizând cu stalinismul. Dar „omul revoltat” a ales să se opună sistemului totalitar şi s-a expus astfel furiei tovarăşului Sartre. Avea să cadă prompt în dizgraţia „progresiştilor”.
Au şi românii mucenici ai libertăţii, ai demnităţii şi democraţiei. Să fie prea mult să li se ceară celor care se bucură azi de un pic de libertate, gr
