În ziua în care Traian Băsescu s-a făcut de baftă spunînd că citeşte "Levantul" de Mircea Cărtărescu uitînd că spusese acelaşi lucru cu ani înainte, am zîmbit. Exact în acele zile, eu reciteam "Levantul". Ce coincidenţă! Despre întîlnirea marilor spirite în preferinţe comune vă las pe dumneavoastră să comentaţi cu un zîmbet în colţul gurii, eu rămîn la autor. Sursa: CODRIN PRISECARU
"Levantul" este, cu adevărat, o lectură fascinantă şi mi se pare nu doar plauzibil, ci aproape obligatoriu ca cineva care a citit-o o dată să se reîntoarcă la această carte, fie şi numai pentru a reciti fragmente. Acolo, Mircea Cărtărescu dovedeşte că este capabil să cînte poezie pe o claviatură largă, că stăpîneşte tehnic milioane de arpegii posibile şi că poezia, ca tezaur cultural, dar şi ca stare, sălăsluieşte în fiinţa lui. E ca şi cum un pianist, înainte de a cînta jazzul lui minunat, care îl reprezintă pe deplin, îl împlineşte ca om şi-l înaltă ca artist, cîntă impecabil, una după alta, sonata "Hammerklavier" de Beethoven, concertul al treilea de Rahmaninov şi sonata a doua de Boulez!! Iar la bis cîntă şi un studiu de Ligeti!!!
Nu mai ştiu cînd a început să-mi placă literatura lui Mircea Cărtărescu. Dar ştiu precis cînd am înţeles că el este mărturisitorul meu: prin 1998 sau 1999, cînd am citit primul volum al trilogiei "Orbitor" intitulat "Aripa stîngă". În chiar primele pagini, dacă vă amintiţi, eroul îşi aminteşte atmosfera din camera lui de puber. Este locuinţa tipică a unei generaţii: apatament de bloc comunist, cu camere mici şi ferestre care dau spre oraş, ecranate mai devreme sau mai tîrziu de construcţia altui bloc, identic. O arteră cu autobuze, tramvaie şi automobile mişunînd sub geam.
Din acea cameră, eroul priveşte pe fereastră cu lumina stinsă, ori, poate, doar cu o veioză aprinsă, vede oraşul şi se vede pe sine însuşi – imagine palidă şi
