Mircea Kivu Guvernul a decis: nu vrem dezbateri, nu vrem amendamente, nu vrem tergiversǎri. Legea descentralizǎrii, aşa cum a fost ea scrisǎ la Ministerul Dezvoltǎrii Regionale şi Administraţiei Publice şi amendatǎ de liberali pe ici, pe colo, prin pǎrţile care dureau la buzunar, va fi adoptatǎ prin angajarea rǎspunderii Guvernului. Ca de obicei, s-a invocat timpul scurt, necesitatea intrǎrii în vigoare înainte de sfârşitul anului.
Ce-i drept, dacǎ ne uitǎm la exemplul Legii referendumului, votatǎ în Camerǎ la 29 mai şi încǎ nepromulgatǎ la sfârşitul lunii noiembrie, vedem cǎ nici cea mai largǎ majoritate parlamentarǎ din istoria post-comunistǎ nu poate asigura adoptarea unei legi într-un orizont de timp predictibil, prin proceduri normale. Trebuie însǎ sǎ întrebǎm care era, la urma urmelor, graba. Guvernul promisese, ca principale obiective politice ale primului an de guvernare, modificarea Constituţiei şi regionalizarea. Primul fiind amânat sine die, din cel de-al doilea a rǎmas doar jumǎtate. Doar cǎ, în loc sǎ descentralizǎm cǎtre regiuni, transferǎm o parte a competenţelor Guvernului cǎtre judeţe. Dacǎ se vor înfiinţa vreodatǎ regiunile, vom avea nevoie de o nouǎ lege, care va transfera competenţe ale judeţelor cǎtre regiuni.
În realitate, Legea descen-tralizǎrii produce o reîmpǎrţire a puterii între principalele partide ale coaliţiei de guvernǎmânt. În Guvern, raportul dintre PSD şi PNL era, cel puţin teoretic, unul paritar; la nivelul preşedinţilor consiliilor judeţene, raportul dintre cele douǎ partide este de aproximativ 2 la 1. Trebuie sǎ mai remarcǎm cǎ majoritatea domeniilor “descentralizate” se aflau în subordinea miniştrilor liberali sau conservatori (culturǎ, turism, agriculturǎ, muncǎ şi familie, sǎnǎtate, transporturi). Aşadar, prin descentralizare se obţine, ca efect colateral, consolidarea poziţiei dominante a PSD în administraţie
