Mi se mai întâmplă câteodată să am zile pe care aş vrea să le sar. Zile în care mă trezesc şi să-mi dau seama că cele 24 de ore care mă aşteaptă nu vor fi decât o prelungire a somnului agitat pe care l-am avut sau a visului urât ce mi l-a bântuit. Sunt zile în care toate îmi par cu susul în jos, cu totul altfel decât le-am gândit, în care viaţa parcă o ia pe alte şapte cărări decât cele pe care am încercat s-o îndrum.
Mă trezesc mergând împleticit, privind în gol, lăsând dezordine în urma mea fără să-mi pese, uitând să răspund la salutul celor din jur, să le zâmbesc atunci când îmi zâmbesc. Alternez tăcerile prelungi cu vorbe seci, rostite cu zgârcenie. Sunt zile în care nu mă mai mişcă nimic din ceea ce e frumos, în care totul în jur îmi pare urât şi strâmb, în care văd numai relele din preajmă şi constat cum sufocă tot ceea ce a mai rămas bun şi care e din ce în ce mai puţin. Nu-i aşa că nu pare a fi profilul meu? Şi totuşi mai traversez şi eu astfel de zile. Cum probabil că traversaţi şi voi... Sunt zilele acelea pe care le simţiţi încă din zori că ar fi inutile, că nu vă vor aduce nimic bun şi că vă vine să le petreceţi departe de lume, la un capăt de univers, unde să nu vă vadă nimeni şi să nu vedeţi pe nimeni, unde să vă aflaţi numai voi şi gândurile voastre negre, cărora niciun înălbitor din lume nu le poate veni de hac.
Zilele mele de netrăit sunt rare, dar sunt. Le-am făcut radiografii repetate pentru a le desluşi mai bine. Am căutat diagnostice pentru a putea găsi tratamente. Am încercat să le înfrunt şi m-am opintit să le traversez privind înainte. Refuzând să privesc înapoi, să mă împiedic de trecut. Mi-am încărcat bateriile, căutându-mi din priviri copiii, bucurându-mă de bătrânii mei părinţi, ademenindu-mi prietenii către mine pentru a mă hrăni din devotamentul lor. M-am încăpăţânat să găsesc puţinul bine în mul
