Am scos o carte. Îmi fac datoria „de piaţă” faţă de ea, o să-i fac lansări oficiale zilele astea deşi deja a generat deja cîteva recenzii bune şi nişte reacţii neaşteptate prin virulenţă pe care nu le mai reiau, s-au răsdiscutat aici.

Titlul e „Carte de muncă”. Nota nostalgică e imposibil de şters dintr-o astfel de sintagmă. Carte de muncă însemna cîndva siguranţă, comunitate de angajaţi, ceva drepturi. Două decenii postrevoluţionare au reuşit să şteargă cartea de muncă din creierele „progresiste” şi să ofere Schimbarea: flexibilitate, creativitate, tineri plecaţi cu milioanele peste hotare şi alte rahaturi extraordinar de avansate. Ăştia-s cumva şi generaţia mea, sînt primii care nu mai simt siguranţa dintr-o carte de muncă. Sau sînt primii pentru care singura carte de muncă e paşaportul sau buletinul.

Scopul a fost însă să şterg partea păguboasă din acea nostalgie. Din „carte de muncă” trebuie extrase şi refolosite forţa de coagulare a sintagmei, încrederea, demnitatea, sentimentul de apartenenţă. Nu există carte de muncă pentru indivizi izolaţi, flexibili sau nu, cîştigători sau nu la Românii au talent. Din rezonanţele vechi ar trebui să regăsim vigoarea într-o luptă, e adevărat, aproape pierdută. Cum ne refacem după ravagiile făcute de credinţele neocon şi neoliberale?, că avem creierii muci… Ăia plecaţi în afară se laudă că ei nu vor nici un soi de sprijin social, că sînt îngerii estului care se hrănesc cu aer şi pot hămăli pe nimic. Ăştia rămaşi aici pot să-ţi explice, deşi nu mai găsesc un job ca lumea de ani de zile şi deşi atunci cînd îl găsesc îi calcă patronul în picioare, că vor piaţă complet liberă, că asta e garanţia progresului, că s-au săturat de lipsa de civilizaţie şi de atîta comunism. Da, comunism. Moştenirea mizerabilă a comunismului e însă acolo ca un pai în ochi, e în apartamentele proprietate ale părinţilor noştri şi înt