Diferenţa dintre aleşi şi alegători: primii se fac că n-aud, ceilalţi încă mai speră o dată la patru ani să-i însănătoşească.

Scăderea încrederii în politicieni nu e un fenomen de ieri de alaltăieri. Acum însă asistăm la o prăbuşire mai accentuată ca oricând. Tendinţa s-a putut remarca încă de anul trecut, când doar jumătate dintre votanţii la referendumul anti-Băsescu au mai venit la alegerile parlamentare.

Fenomenul a fost remarcat inclusiv de PSD, la ultimul Consiliu Naţional, de acum zece zile, dar s-a rezumat la o simplă constatare făcută o singură dată, în mijlocul unui discurs. Subiectul dezinteresului crescând al populaţiei faţă de tot mai ineficienta activitate a politicienilor a pălit în faţa unor probleme considerate mult mai importante. Aplauze şi intervenţii favorabile ale mai-marilor PSD au stârnit în schimb cereri precum creşterea salariilor primarilor şi funcţionarilor, dar şi aluziile la partenerii liberali de guvernare.

O altă intervenţie, şi ea singulară, a definit foarte clar deficitul de imagine nu doar al PSD, care încă mai visează să obţină 30 la sută la viitoarele alegeri, ci al tuturor celorlalte formaţiuni politice. Lipsa de comunicare sau un dialog adecvat este motivul în mod voit ignorat pentru care politicienii nu se înţeleg nici cu cei care i-au votat, darămite cu opozanţii lor. Cea mai bună dovadă este prezenţa lor fizică în mijlocul oamenilor doar în preajma alegerilor. În rest, un zid uriaş se ridică între ei şi „restul” lumii. Sigur, există o armată de secretare şi consilieri dornici să asculte păsurile oamenilor, dar poţi la fel de bine să discuţi cu un bec, pentru că rezultatul este acelaşi: nimic nu se schimbă în bine.

Vom vedea, auzi sau citi în continuare acuze grave şi ameninţări cumplite la adresa nenorocitului de prim-ministru, a banditului de preşedinte sau a ticălosului de primar. Din când