Lăudabilă, excelentă iniţiativa editurii bucureştene Nemira de a întocmi şi publica volumul intitulat „Academia itinerantă Andrei Şerban ˗ Cartea Atelierelor“.

Prin mărturii şi interviuri, coordonatoarele lui, Monica Andronescu şi Cristiana Gavrilă, cărora li s-a alăturat în calitate de intervievatoare Eugenia Şarvari, documentează convingător o experienţă, un fenomen teatral aparte, născut din ideea şi eforturile reunite ale regizorului Andrei Şerban, ale Institutului Cultural Român prezidat de Horia-Roman Patapievici şi ale filialei ICR New York, aflată multă vreme sub conducerea teatrologului Corina Şuteu.

Parcurgându-l, înţelegem mai bine sensul unor idei exprimate în prefaţă de Horia-Roman Patapievici care observă că „adevărata operă întreprinsă de Andrei Şerban de-a lungul tuturor creaţiilor sale constă în căutarea îndârjită şi în punerea într-o lumină cât mai vie şi mai adevărată a tipului uman care face posibilă splendoarea ˗ o splendoare sfâşietoare ˗ a vieţii“. Şi că „opera lui Andrei Şerban constă în identificarea atentă şi migăloasă a tipului uman în stare să restituie valorilor lumina care a strălucit în ele, în ceasul primei lor creaţii“. Şi mai înţelegem că are dreptate Corina Şuteu când spune că „sensul Academiei s-a modificat cu fiecare ediţie“. Căutarea noului, refuzul repetiţiei, modificarea ca principiu şi esenţă a căutării, neliniştea, frământările, impresia de neputinţă, bucuria depăşirii ei, naivitatea sinceră a unor soluţii intermediare, şansa depăşirii constrângătoarei, desfiinţatoarei, anihilatoarei impresii de ridicol în confruntarea cu alţii ˗ deşi nu alţii, ci sinele a avut cu adevărat importanţă în cadrul acestor experienţe, un sine care, odată redescoperit permite reformularea relaţiei cu celălalt, cu semenii ˗ explică, cred, în bună parte, de ce mulţi dintre cei ce au participat deja şi-au dorit mereu să revină. @N_P