Unul dintre capitolele manualului nealternativ de istorie a României începea aşa: „fusese o iarnă grea“ (era vorba despre preludiul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan). Mi-am reamintit-o citind această frază semnată de Ştefan Bosomitu, coordonator, alături de Mihai Burcea, al volumului publicat sub egida IICCMER: „Către sfârşitul lunii februarie a anului 1956, un avion românesc ateriza pe pista îngheţată a aeroportului din Kiev.“ (Bosomitu este povestitorul acestui volum). Cred că istoria, astăzi, are două şanse: să fie bine povestită de către istorici care nu uită că sunt, ba chiar vor să fie scriitori, sau să deseneze geometrii interpretative livrate ca fragmente de structuri. Altfel spus: o istorie bine spusă este una credibilă, chiar dacă lucrurile nu s-au întâmplat chiar aşa: efectul de real ajută însă verosimilul. Pe de altă parte, o istorie civilizaţională (sau culturală) face Lévi-Strauss în multe din volumele lui. Acolo, adevărul nu mai contează ca experienţă personală a povestitorului sau a „personajelor“. O dată, pentru că istoricul încearcă să îşi închidă canalul afectiv de înţelegere, conştient de distorsionările pe care le poate induce, iar apoi pentru că experienţa personală nu este un inteligibil al lumilor de referinţă. Altfel spus, sunt spectaculoase atât istorii scrise în secolul al XIX-lea, cât şi Istoria nebuniei a lui Foucault; până la un punct, aduc cunoaştere şi istoriile duratei lungi, dar pozitivismul lor pare uneori exagerat.
Pentru că eu unul sunt format în mediul textual al culturii franceze moderne şi recente, dar şi pentru că îmi place istoria care mă ajută să înţeleg cum şi ce se citea în secolul al XVIII-lea mai degrabă decât să desfac iţele unei cabale de curte, prefer istorii care să îmi dea idei. Ştiu, ştiu, în felul acesta voi fi manipulat – şi ce vreţi să fac? Nu pot citi trenuri de
