De la noi la Chişinău, drumul este foarte... bun. De fapt, nu e atât lung cât dificil. Şi asta nu pentru că te-ar ataca leii sau hienele, ci pentru că ai de trecut anomalia numită „graniţă pe Prut”. Iar dacă minţile creţe de la guvernare înţeleg din directivele UE numai partea aplicabilă de Moş Teacă, atunci acest obstacol se poate transforma în coşmar. Ce am văzut vineri seara, pe sensul de intrare în România a depăşit imaginile cu cozile cu refugiaţi din Rwanda, în vremea conflictului. Echipajul mixt de epigramişti bucureşteni a reuşit să treacă în numai 1 (una) oră dincolo, dar tot am ratat primele boabe încasate de dream-teamul piţurcian în barajul cu aheii.

În sfârşit, ciorba de peşte (chiar rece) a fost excepţională, iar peştele prăjit e minunat când îl asortezi cu minunea numită „vin moldovenesc” şi, în special, cu prietenii dragi care ne aşteptau.

Evident, o epigramă caracterizează acest festin:

Acest ospăţ ne-oferă bucuria

De-a reuni, prin intermediul său,

O foame, ca la noi, în România

Cu-o sete, ca la voi, la Chişinău!

A doua zi, reconfortaţi, autocăraşul de serviciu ne-a transportat spre cavernele săpate de şturlubatica natură în stâncile de la Orheiul Vechi, leagăn de aşezământ monahal şi de viaţă spirituală de veacuri. Meandrele râului Răut au săpat aici un peisaj cu nimic mai prejos de Marele Canion, care ne-a lăsat cu gura căscată pe toţi cei care habar n-aveam că există aşa ceva şi pe meleagurile noastre. După ce am închis gurile (aproape toţi), ne-am lansat la vale, către Casa Memorială Alexandru Donici, din satul cu acelaşi nume, unde am servit o porţie de istorie literară asezonată cu plăcinţele calde, sărmăluţe vioaie şi nelipsitul vinuleţ-panaceu. Fiind vorba de un fabulist, autorul acestei cronici i-a dedicat următorul catren:

Ne place stilul său vivace @N_P