Da, astfel se numeşte cartea pe care o voi lansa vineri, 22 noiembrie, ora 17:00, la Târgul de carte “Gaudeamus”, standul Rao, şi al cărei prolog îl reproduc mai jos.
*
A fost odată ca niciodată o ţară de cobai... Pe naiba, ţara asta există şi azi, nu e poveste, nălucire. Ea se numeşte, de-adevăratelea, chiar România. Coperta cărţii mele îi este stemă. Cer spălăcit, aproape decolorat, mat. Gard de ulucă, noduroasă şi aspră. Gardul, ca simbol al lipsei de comunicare, al ierarhiilor arar nediscutabile, al grăniţuirii după avere, religie, ideologie etc. Îndărătul zăplazului, vag, niscaiva crenguţe verzi. Un bob de speranţă. Difuză însă. O rodi vreodată ramul ăla de iluzie? Ne tot întrebăm, dar afundarea în dezamăgire nu mai conteneşte. Răspunsul e trist şi, tocmai de aceea, îl tot ocolim. Minciuna ne vindecă întru câtva de pesimism. Ca şi amânarea adevărului. Pe un par înalt, peste care e petrecută o stinghie, cineva a întins o bluză zdrenţăroasă. (Aţi observat că dedesubtul oricărei momâi se află un schelet în formă de cruce? Vasăzică, frica, fizică sau metafizică, izvorăşte, ce paradox!, dintr-o cruce.) În vârf, capul impersonal al momâii. Nu găsiţi că monstruozitatea e leită cu jupânii de la Bruxelles? Mie aşa mi se pare. Bau-baul de care vă vorbesc dă rotocoale deasupra meleagului “nefinitudinii” şi-l veghează crâncen. În dosul pârleazului, nicio mişcare, nu se întrezăreşte nimic. Păi, cum altfel?, cobaii stau ascunşi pe unde au apucat. S-au pitit de teama nemiloşilor comisari, veniţi cu euroderatizarea. Sunt paralizaţi de multele spaime cu care i-a copleşit capitalismul postdecembrist. Au ales întunericul, nu lumina, acolo se simt feriţi. Orişicât. Iar lumina face ca umbra sperietoarei să capete dimensiuni urieşeşti. Deja aud tremurul nevricos al bietelor rozătoare, pripăşite prin văgăunile nesorite. În paginile
