Când o mână spală pe cealaltă, finalul este cert, indiferent de gravitatea problemei. Revoltător este când regăsim situaţii de acest gen în sistemul de stat, adică tocmai acolo unde regulile ar trebui să fie mult mai precise, mai serioase şi mai severe, şi unde salariaţii sunt remuneraţi din banul public. Iar când cineva calcă într-un fel sau altul pe bec, să suporte consecinţele faptelor sale, exact aşa cu se întâmplă în sectorul privat.

Teoria sună bine, practica, în schimb, dovedeşte că tot ce contează sunt relaţiile. Indivizi plătiţi din banul public şi care ajung să-şi bată joc de cei pe care muncesc scapă basma curată indiferent de mizeria pe care au provocat-o.

Cadre didactice care îşi agresează elevii, care folosesc sălile de clasă în afara orelor de curs pentru a face „ore suplimentare” pe bani grei, fără să plătească impozite statului pentru veniturile încasate astfel, angajaţi la stat care se mută din garsonieră în ditamai vila, proprietate personală, ridicată, vezi Doamne, din salariul mizer, funcţionari publici care îşi neglijează atribuţiile de serviciu, fiind mult mai preocupaţi de afacerile personale, lucrători care „uită” să vină la serviciu, dar sunt primii la bancomat ca să-şi ridice leafa se aleg, în cel mai grav caz, cu o banală mustrare. Asta dacă se sinchiseşte cineva să-i întrebe de sănătate.

Chiar şi aşa, prea mulţi au mâinile murdare ca să fie ei cei care ridică piatra. Iar de aici, până la crearea unui lanţ al slăbiciunilor, nu mai este mult.

În aceste condiţii, nu ar mai trebui să ne mire că odraslele ni se întorc cu ochiul vânăt de la şcoală, după ce au îndrăznit să-şi supere profesorul, că doamna de la ghişeu îţi întoarce cu tupeu spatele dacă ai nimerit tocmai în momentul în care avea chef de-un sandvici, că deşi programul cu publicul se încheie la ora 16, nu mai găseşti pe nimeni la birou încă de la ora 14.