Deşi Adrian Popescu vorbeşte el însuşi despre „desolemnizare“ şi despre încer­ca­rea de a exersa, cu acest volum, o „nouă formă, mai liber-conversativă, proprie zi­lelor noastre, dar fără a nega back­groun­dul echinoxist sau miracolul comunicării vizibilului cu invizibilul“, sunt tentată să caut şi să găsesc mai degrabă sem­nele unei admirabile consecvenţe cu sine pe care micile ajustări de instrumente – nu de instrumentar! – nu le pun în pe­ricol. Dan Cristea reţine şi el amestecul de vechi şi nou, de altceva şi acelaşi. Car­tea cea nouă nu contrariază nici por­tre­tul pe care i-l făceam altădată: „lo­cui­tor“, în anii debutului, al Umbriei, pro­vin­cie, şi umbră, şi ambră, nu geografică, ci interioară, Adrian Popescu, acest latin ră­săritean („ca un vrej pe columnă neamul meu urcă la cer“), este un poet al dublului în expresia fizică şi lirică al că­reia fiecare atribut e secondat în­­dea­proape de opusul său. Divizat şi întreg, ezitant şi plin de tării, rotund şi impar, cum singur se defineşte, presimte vio­lenţa purităţii, îngemănarea picăturii de sânge cu stropul de rouă, cruzimea blân­deţei, stranietatea lucrurilor simple, tai­na axiomelor existenţiale. Noile poeme nu subminează nici drumul sigur sau echi­librul definitiv pe care le reţineau cri­ticii: „Adrian Popescu se află, iată, în faţa unei opere încă deschise, dar care este înscrisă deja pe un drum sigur, unul din­tre cele mai originale şi clar trasate pe harta valorilor literaturii române de azi“. (Ion Pop); „Poezia lui a atins o sta­bilitate «definitivă» şi cu greu ne-ar mai putea contraria. Polenul melancoliei pare mai dens şi el şi se lasă până în bă­ta­ia mai gravă a versului...“ (Al. Cis­te­le­can). „Redescoperirea realului prin in­terogare“ (Petru Poantă) i-a fost de la în­­ceput proprie. Întrebările au însă un răs­puns asumat prin exerciţiu pios, aşa în­­cât poetul exersează mai degrabă reve