Sunt momente în viaţă, nu neapărat de tensiune uriaşă sau de durere, ce nu se uită, poate datorită unei stări de şoc. Se reţin detalii, nesemnificative chiar, după un an, după mulţi ani, după decenii. Vă mai amintiţi unde eraţi şi ce făceaţi într-o zi de sfârşit de noiembrie 1963, exact acum cincizeci de ani? Asta întrebam într-o carte publicată în 1982. Întreb şi acum. Când am aflat de asasinarea preşedintelui Kennedy era într-o după-amiază. Nu ţin minte cum a ajuns la mine vestea, pentru că, nici atunci, nu am dat importanţă faptului – poate de la radio, poate am citit într-un ziar (deşi mă îndoiesc), sau mi-a spus cineva. Îmi amintesc însă străzile pe care umblam la câteva minute după aceea, în centrul Bucureştilor, pe lângă clădirile Bibliotecii Centrale de Stat şi Băncii, care îmi apăreau şi mai întunecate în amurgul ce se apropia şi sub norii groşi şi vineţii, foarte joşi, agăţându-se parcă de crestele clădirilor mai înalte. Era ceva apăsător, înăuntru şi în afară, ca o ameninţare. Amintirea aceasta am retrăit-o de fiecare dată când am vorbit, am auzit vorbindu-se, am citit sau am scris despre cele petrecute la Dallas. Am retrăit-o şi când am fost la locul unde, exact acum cincizeci de ani, a fost asasinat cel mai tânăr preşedinte al Americii.
Se întâmplă doar la câteva decenii ca datele să coincidă: 22 noiembrie era atunci, ca şi azi, într-o zi de vineri.
Un preşedinte ucis cu trei focuri de armă; un presupus asasin ucis la rândul lui, două zile mai apoi. Şi decenii în care întreaga lume s-a întrebat ce s-a petrecut cu adevărat. În septembrie 1964 Comisia Warren a stabilit că asasinul preşedintelui ar fi acţionat singur. Un val imens de enigme, mărturii contradictorii, fotografii trucate, dovezi dispărute, martori anihilaţi, concluzii impuse au făcut să fie cercetate şi răscercetate de nenumărate ori puţinele mărturii. Trei ani mai târziu, un
