- Editorial - nr. 228 / 21 Noiembrie, 2013 Atitudinea de continua neliniste si profunda nemultumire a maghiarilor (este vorba atat de cei din tara-mama, cat si de cei din tarile in care sunt constituiti in comunitati, dar si de pretutindeni) fata de ceea ce le-a oferit istoria ultimelor vremuri pare a fi similara cu drama adultilor cu o copilarie nefericita, abuzati intr-un fel sau altul. Este stiut ca acestia poarta cu stoicism toata viata amprenta nenorocirilor ce li s-au produs in tinerete, afectandu-le comportamentul de-a lungul intregii existente. Mergand pe firul istoriei, constatam ca, de la plecarea din Masivul Altai, situat in sud-vestul Mongoliei, apoi din nordul Muntilor Urali si pana sa ajunga in Europa, in anul 896 (este vorba de alti circa o mie de ani, anteriori), ungurilor li s-au intamplat foarte multe nenorociri, si de multe ori "au vazut moartea cu ochii”. Aceasta, pentru ca semintiile cu care au intrat in contact sau cu care s-au confruntat proveneau si ele din acelasi nucleu dur, al mongolo-turanicilor, care nu cunosteau ce inseamna duhul blandetii in tratarea adversarilor. In acelasi timp, convietuirea, fie impusa sau benevola, insemna transmiterea de amprente dure din partea dominatorului, care se imprimau adanc in mentalul si comportamentul celui dominat. Cei cu care au convietuit pe itinerariul spre Europa sunt binecunoscutii: turci, bulgari, pecenegi, kazari si avari etc., nu mai putin razboinici unii ca altii. Autorii insisi ai Istoriei natiunii maghiare ne vorbesc de tragedia pe care au suferit-o stramosii lor in ultima parte a drumului spre Panonia. Asa de pilda, ei au fost nevoiti sa-si intrerupa sederea de o jumatate de secol din Lebedia (zona situata intre Don si Nipru, unde au ajuns prin anul 830 e.n., cu aprobarea kazarilor, sub stapanirea carora intrasera), din cauza presiunii pecenegilor care le purtau sambetele. Asa au ajuns ei i