Pentru această secţie au selecţionat gardienii cei mai parşivi şi fără milă. Orice asistenţă medicală era exclusă. Dacă te îmbol-năveai, unicul medicament rămânea rugăciunea şi mila lui Dumnezeu. Mâncarea era mai întâi adusă la capătul coridorului şi nu se distribuia până nu venea ofiţerul politic care verifica conţinutul ei. Ciorba se strecura. Nu era permis să existe nici o boabă de fasole, de arpacaş sau vreo bucată de cartof. Zeama era absolut “chioară”. De dimineaţă de la ora cinci şi până seara la ora zece erai obligat să stai în picioare sau pe marginea patului. Orice tentativă de a sta întins pe pat – chiar dacă erai bolnav – se pedepsea crunt. Trebuia să fii corect echipat. Cu toţi nasturii încheiaţi la zeghe, indiferent dacă era vară sau iarnă. Iarna era normal să ai zeghea încheiată cu nasturii, dar vara – suportai un năduf chinuitor. La geam, oblon astupat, nu ca la celular jaluzele. Uneori năduful era atât de mare încât simţeai că te sufoci. Uneori încercam să mai stăm pe lângă uşă, unde se simţea un curent de aer ceva mai proaspăt. Gardianul veşnic pânditor ne dibuia şi apoi se sborşea la noi: “Ce, tragi cu urechea ca să auzi ce se vorbeşte pe coridor?” Pe loc erai potcovit cu 14 zile de arest sever. Doamne Dumnezeule, când îmi aduc aminte de frigul iernii! Dimineaţa lichidul din tinetă avea un strat de ghiaţă. Exista şi o raţie de lemne: trei surcele. Era cu noi în cameră un student pe nume Ghencea. Acesta strângea surcelele pe mai multe seri şi le ardea o singură dată, ca să ştim şi noi cum arată flacăra unui lemn ce arde. Atunci ne strângeam în jurul acelei mici sobe roase de rugină şi privind pâlpâirile flăcării ce moare, ne aminteam în tăcere de vremurile de odinioară. Dimineaţa la deşteptare, doar că începea talanga să sunecă gardianul era prezent la oblon, strigând la deţinuţi: “Ce? Încă nu te-ai îmbrăcat?” Iar seara: – Ce? Încă nu te-ai culcat?